Cântarea liturgică în Biserică: artă şi rugăciune

Observând firul istoriei, din trecutul cel mai îndepărtat şi până azi, găsim muzica la toate popoarele, căci fiecare popor a cântat, împodobind cultul şi dezvoltând în acelaşi timp sentimentul religios. Muzica rămâne mijlocul cel mai potrivit prin care omul îşi exprimă starea sufletească cea mai profundă, de bucurie sau de durere, dar mai ales dependenţa sa de o Fiinţă Atotputernică, de Dumnezeu. Muzica naşte, întreţine şi dezvoltă sentimentul religios.

În viaţa omenirii muzica are o importanţă covârşitoare şi tind să adaug în vederea celor sus amintite părerea personală a nemuritorului Beethoven, cum că „muzica este o revelaţie mai mare decât înţelepciunea şi filosofia“. Beaumarchais spune că „acolo unde sfârşeşte cuvântul începe muzica“ şi, continuând ideea, zice că „ceea ce nu poate fi vorbit se exprimă prin muzică“. Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi marii gânditori ai lumii demonstrează cu prisosinţă că muzica înalţă sufletul omului către Dumnezeu. De aceea, muzica, cu stringenţă şi necesitate, participă la desfăşurarea cultului divin cu funcţii bine determinate. Apostolul neamurilor, marele Pavel, aşază muzica de cult pe aceeaşi treaptă cu rugăciunea rostită, considerându-le ca fiind acelaşi lucru: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea“ (1 Corinteni 14, 15). Pe lângă alte roluri şi binefaceri ale muzicii, Sfânta Scriptură îi atribuie muzicii şi o funcţie terapeutică şi liniştitoare. Astfel, în 1 Regi 16, 23 citim: „Iar când duhul cel rău era trimis peste Saul, David lua harpa şi cânta; Saul răsufla atunci mai uşor, se simţea uşurat şi duhul cel rău se depărta de la el“.

Cântarea este expresia vie a unor stări sufleteşti ale omului, e o oglindă în care se reflectă speranţele şi înfrângerile lui, credinţa şi dragostea lui către Dumnezeu. Cântarea este limba universală prin care se înţeleg între ei oamenii din toate timpurile şi locurile. Biserica, deplin conştientă de efectul de netăgăduit pe care îl are cântarea asupra sufletului omenesc, chiar de la începuturile sale a introdus-o în serviciile religioase, fiind forma cea mai desăvârşită de exprimare şi popularizare a cultului. Deci, una dintre multele forme de exprimare a cultului este şi cântarea religioasă, care, aşa după cum vom vedea, are menirea de a întări puterea cuvântului şi a exprima prin sunete, într-un mod simbolic, mişcarea inimii şi a o deştepta, servind astfel atât cuvântului exprimat prin rugăciune, cât şi simţului religios. (Florin Mitroi)