Cântecul amintirii și neuitării cărturarului în toposul sacru al Văratecului

După ce a trecut la cele veșnice, în 5 mai 2006, răpusă de o boală din cele îndeobște cu deznodământ tragic, un ulcer perforat, operat la un spital din Iași, unde a și închis ochii, trupul doamnei Zoe Dumitrescu-Bușu­lenga, al maicii Benedicta, după tunderea în monahism din 2004, de la Mănăstirea Petru Vodă, n-a luat drumul, întru înveșnicire, spre Văratec, cum se așteptau cei mai mulți dintre cei care cunoșteau înzidirea sa sufletească în toposul sacru al chinoviei nemțene. De altfel, cum obișnuia nesmintit, cu toate împovărările multor suferințe grele ale acelor ani mulți, venise și în acea primăvară a anului 2006, al 86-lea al vieții sale, la Văratec, în cuibul monahal atât de drag ei, în casa maicilor Eufrosina și Pimena, de pe înălțimea ca de Acropole ce străjuiește biserica cea mare a mănăstirii cu alburile de mireasă a cerului, așteptând cu înfrigurare și nădejde să se cuminece din Duhul pascal, care aici, pe tărâm sihăs­tresc, pogora pentru dânsa cu Lu­mina cea neînserată, spre bucuria fără de pereche. Cu puțin timp înainte de a se auzi toaca vestitoare a ceasului Învierii, a fost însă ful­gerată de suferința cea atroce, ce avea să-i pecetluiască viața pămân­teană, întru sortirea celei din Înal­turi. Și, surprinzător, ultimul drum de la Iași n-a dus la Văratec, ci la Putna, la Ierusalimul nostru. Se înveșnicea, cum lăsase cu limbă de moarte, într-un document testamen­tar din 3 noiembrie 2004, în țin­tirimul monahal al ctitoriei ștefa­niene, lângă sălașul de veci al Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, căruia condeiul ei măiestrit îi zugrăvise chip luminos aidoma celui din „Evangheliarul” de la Hu­mor. Era vie aici la Putna și amin­tirea Eminescului, steaua polară ce-i călăuzise strădaniile de erudit al jertfei. Alegerea aceasta neaștep­tată fusese așternută pe o coală de hârtie, sub două cuvinte - „Ultima dorință”: „Dacă voi muri la Bu­curești, vreau să fiu înmormântată la Mănăstirea Cernica, dacă se va întâmpla însă la Văratec, în casa Înaltului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, unde mi-am petrecut vacanțele de vară timp de peste 30 de ani, să fiu înmormântată la Putna, iar slujba să fie făcută de Înaltul Pimen. Așa să fie și nu altfel. Monahia Benedicta, Zoe Bușulenga. Miercuri, 3 noiembrie 2004, în București”.

Și așa a fost rânduiala Domnului. Dar tot Dumnezeu a hărăzit ca duhul ei să se împletească prin firul cel nevăzut în ambianța cea sfântă a Văratecului. Se simte și acum trece­rea sa pe hudițele cele îm­pă­ienjenite, se zărește silueta ei în cerdacurile potopite de flori, de unde i se aude glasul cel atât de mi­nunat cuvântător. Asta le-a mân­gâiat și le mângâie pe cele două măicuțe, Eufrosina și Pimena, care i-au fost surori încă înainte de călu­gărirea ei. Ele și-ar fi dorit ca maica Bene­dicta să-și doarmă somnul de veci la Văratec. Mâhnirea lor s-a tămă­duit de îndată ce-au înțeles că maica Benedicta n-a plecat nici o clipă de pe acest tărâm. Locul o adoptase pur și simplu din acel an 1975, când venise la poftirea Valeriei Sadovea­nu, buna ei prietenă, să petreacă câteva zile de vacanță sub acoperișul unei călugărițe de stirpe aleasă, maica Benedicta Braga, sora părintelui Roman Braga, nevoitoare în casa fratelui ei și a părintelui Pimen Zainea, viitorul ierarh. Po­posind aici, pe priporul de unde se cuprindeau parcă desțărmurite pri­velişti fermecate, a avut dintr-o­da­­tă simțământul că acesta nu-i un popas de trecere, ci unul de ședere statornică, spre a sorbi mereu din potirul lui frumuseți, liniște, sere­nitate, care e a meleagurilor binecu­vântate, cum avea să mi se confeseze mai târziu, într-un taifas televizat din august 1995: „Locul acesta sa­cru, toposul acesta sacru, cum îi spuneam eu, a fost unul care ne-a cucerit și nădăjduiesc, dacă vrea Dumnezeu, să termin aici viața mea. Dar cine poate ști ce ne e dat?”

Nu i-a fost dat să suie la ceruri de pe acest mitic colnic, dar duhul ei, iubitor al pulsiunilor serafice ale Văratecului, îmbrățișează necon­tenit cu frăgezimea simțirii satul mănăstiresc, căruia i-a devenit vec­tor de imagine. Au perceput repede asta măicuţele care au primit-o în casa lor. Odaia din față a așeză­mântului, în care a stat doamna Zoe, unde eremitul a trudit la o carte de patrimoniu, „Eminescu și roman­tis­mul german”, încununată cu prestigiosul premiu „Herder”, acor­dat la Viena, a fost transformată de monahii într-un sanctuar. Se intră aici cu pașii emoției și dintr-oda­tă simți cum te învăluie armoniile „Cântecului amintirii”, ivit din dorul după aceas­tă figură iconică a spi­ritualității naționale și a monahis­mului nostru. Eufrosina și Pimena țin candela aprinsă în chilia maicii Benedicta, dar mai ales o păstrează nestinsă în sufletele lor. Nu pun capul pe pernă înainte de a se ruga și pentru cea care le-a fost ca lumina ochilor. De câțiva ani, șapte la nu­măr, pomenirea se face într-un sobor. Răspund la chemare, cu sonoritățile acelui apel răscolitor al lui Tudor Arghezi, care ne îndemna să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cei care au cunoscut-o pe Zoe Dumitres­cu-Bu­șulenga, foști stu­denți, doctoranzi, dar și tineri care-i prețuiesc moș­tenirea cultu­rală, admiratori de pretutindeni. Se strâng ca în forurile antice, la umbra unui nuc secular, și mărturisesc despre ceea ce a însemnat pentru ei și pentru spiritul românesc Zoe Dumitrescu-Bușu­lenga, cea care a înstelat locul acesta și i-a dus vestea unicității și splendorii în lumea largă. Și după vorbiri, după psal­modierile „Cânte­cului aminti­rii”, are loc slujirea parastasului. În sonurile „Veșnicei pomeniri”, pe o scară de mătase, scoboară între cinstitorii memoriei duhul celei care e parte a toposului și mesage­rul său către necuprin­derile zări­lor, cum spus-a la acest sobor al aducerii aminte din august 2026 unul dintre participanți, profesorul Mihai Botez, cu baștina la Văratec. Acesta s-a arătat încre­dințat că academiciana Zoe Dumi­trescu-Bușulenga a des­cins la Vă­ratec din chemare divină, spre a fi vis­tier­nic al comorilor lo­cului și îm­păr­tășitor al acestora spre cu­noaș­terea semenilor și a tuturor celor doritori de frumusețe neper­vertită. De aici, doamna Zoe și-a tras multe dintre energiile străda­niilor sale de om hăruit al cărții.

Domnește tăcere de peșteră în chilia maicii Benedicta. Toate sunt la locul lor, ca în vremea când ea se nevoia aici. Cele două călugărițe, Eufrosina și Pimena, intră de multe ori pe zi în încăpere, pentru că, zic Cuvioșiile lor, din când în când li se pare că aud glas de stentor, cu inflexiuni catifelat afectuoase, ­gla­sul doamnei Zoe. Le roagă smerit să nu fie supărate că a plecat depar­te de aici cu locul de veci, pentru că ea este mereu cu ele. Și adaugă că sufletul său nu se putea despărți cu nici un chip de Văratec, așezarea dătătoare de viață veș­nică. Liniștite de cele auzite, călu­gărițele capătă puteri și mai mari să dea pe mai departe răsunet „Cântecului amin­tirii”.