Capacitatea de adaptare a creştinismului

Nu există nici o îndoială privind faptul că trăim într-o lume tot mai secularizată. Interpretările privind semnificaţiile secularizării sunt, însă, dintre cele mai diferite. Există voci care afirmă că secularizarea înseamnă, pur şi simplu, izgonirea lui Dumnezeu din viaţa omului şi din istorie. După cum tot la fel de bine, unii afirmă că ea nu trebuie diabolizată. D. Hervieu-Léger susţine, de pildă, că secularizarea nu înseamnă „decăderea religiei în lumea modernă“, ci o formă de „reorganizare a credinţei“. În această din urmă viziune, „descreştinarea“ nu înseamnă neapărat moartea creştinismului, iar o „persoană fără religie“ nu este obligatoriu sinonimă cu „ateu“. În accepţiunea autorului amintit, slăbirea instituţiilor religioase nu înseamnă o decădere gravă a ceea ce este religios.

Amprenta mesajului creştin

Analişti precum Max Weber, Régis Debray sau Marcel Gauchet sugerează că, într-un atare context, religia are nevoie, în mod paradoxal, de o anume capacitate de „adaptare“ la secularizare. De altfel, creştinismul este prima religie din istorie care a reuşit să facă separaţia între religios, pe de o parte, şi politic şi naţional, pe de altă parte. Creştinismul, spun ei, a inventat religia ca lucru separat, ceea ce nu întâlnim nici la vechii greci (pentru că nu se face o distincţie clară între uman şi divin, între civic şi cultural), dar nici în iudaism (pentru că naţiunea şi religia se suprapun). La Ierusalim, Atena şi Roma, ritualul civic este religios, iar ritualul religios este civic. Fireşte, începând cu Constantin cel Mare, creştinismul a revenit la „simfonia“ dintre politic şi religios, însă mai târziu, religia a devenit autonomă în raport cu statul.

Astăzi, mai mult ca oricând, creştinismul nu are nevoie să devină religie de stat, cât mai ales să reuşească inculturaţia mesajului evanghelic în civilizaţia tehnică şi ştiinţifică, dar şi în diferitele medii culturale, cum ar fi cele din Asia, Africa şi din alte părţi, care sunt păstrătoare ale unor alte moşteniri decât cele europene şi creştine. Acest lucru este absolut posibil ţinând seama de capacitatea de adaptare şi de creativitatea de care a dat dovadă creştinismul de-a lungul istoriei. Clopotniţe şi cupole, abside, mozaicuri, fresce şi vitralii s-au adunat în timp şi spaţiu, alcătuind un imens peisaj religios, de o diversitate fără egal în istoria omenirii. Acelaşi lucru se poate vedea în muzică: de la colindele populare la Mesia lui Händel, de la cântarea gregoriană la oratoriu, de la Patimile lui Bach la Recviemul lui Fauré etc. Mesajul creştin şi-a lăsat amprenta în spaţii cât mai diferite, secol după secol, în oraşe şi sate, în arhitecturi din piatră, lemn sau cărămidă.

Hristos a „deteritorializat“ religia

Tot la fel, teologia creştină a reuşit să se adapteze civilizaţiei greco-romane. După care, trecând „la barbari“, creştinismul a deschis calea spre Evul Mediu. Ulterior, a avut o mare contribuţie la declanşarea Renaşterii. A însoţit Europa în descoperirea Americii şi a Orientului Îndepărtat, pentru ca, dincolo de condamnarea blamabilă a lui Galilei, să nu fie străin nici de apariţia ştiinţei moderne. De altfel, Galilei însuşi, Descartes, Pascal, Leibniz şi Newton au fost „copii“ ai creştinismului.

Toate aceste lucruri au fost posibile pentru că Hristos a „deteritorializat“ religia. Este formidabil ceea ce scrie R. Debray în lucrarea sa Dieu, un itinéraire (2001): „O divinitate care să nu fie legată de un teritoriu anume, aşa ceva nu se mai văzuse“. „Toţi putem deveni aleşii Lui“; „Iisus L-a mondializat pe Dumnezeu“. Prin urmare, din acest moment, întreaga omenire capătă statutul de „popor ales“.

Pe de altă parte, Hristos ne eliberează în acest moment din robia riturilor, adică a celor 248 de porunci şi 365 de interdicţii din Legea iudaică. Aşa cum se arată în Evanghelii, Hristos arată că nu trebuie să fim sclavii respectării minuţioase a riturilor; El vindecă într-o zi de sabat şi afirmă că sabatul a fost făcut pentru om, iar nu invers. Când, înfometaţi, ucenicii Săi culeg spice într-o zi de sabat, Iisus le ia apărarea în faţa fariseilor. Apoi le ia din nou apărarea atunci când, înainte de masă, nu se spălaseră, aşa cum cerea „tradiţia“.

De aceea, pe drept cuvânt, putem afirma că, de-a lungul istoriei, creştinismul a dovedit o mare capacitate de adaptare şi creativitate, indiferent de timp şi loc, pentru că Hristos Însuşi a conferit un nou statut libertăţii umane. Vechiul Testament a pus accentul, în principal, pe eliberarea poporului ales din robiile egipteană şi babiloniană. Creştinismul, însă, a subliniat mai mult decât orice libertatea fiecărui om. O spun cu precădere Sf. Evanghelist Ioan şi Sf. Apostol Pavel: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi… Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr“ (Ioan 8, 32, 36); „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iar în jugul robiei. Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate“ (Galateni 5, 1, 13).