Cărarea dreaptă

Curg zilele de la 26 ianuarie 2016... Gerul aspru al săptămânilor din urmă ne‑a istovit trupurile, iar veștile invariabil proaste, adesea alarmante, răspândite cu o perse­ve­rență demnă de o cauză mai bună de către mass‑media ne‑au umbrit și bruma de soare care s‑a încumetat să răzbească, prin norii plumburii, până la noi. Și totuși, ce nu ne‑au adus nici zilele trecute din acest an, nici ceasurile scurse până acum, ne‑a fost dat să primim recent: o oră de lumină și iubire, după care tânjim... Maica stareță Irina Pântescu ne‑a adus un crâmpei de Cer și de suflet de la Voroneț, în interviul cu tema „Ce mai este stabil în lumea tulburată de azi?”, în emisiunea „Biserica Azi”, la TRINITAS TV.

În lumea tulbure în care, vrem-nu vrem, suntem nevoiți să trăim și să trudim, ne străduim să rămânem noi înșine, cât mai aproape de Tatăl nostru, Care ne vrea desăvârșiți, urmând învățătura Fiului și neînstrăinați de Duhul Sfânt. Ne străduim după puteri; și din răsputeri de ne‑am strădui, am reuși oare? Cât ne stă nouă înșine în putință? Măicuța Irina ne dă răspuns la chinuitoarea întrebare ascunsă într‑un ungher de minte‑suflet: la oameni este neputința, la Dumnezeu este putința; trebuie doar să îndrăznim să‑I cerem și să nădăjduim că vom primi. Chiar și în viața foarte aglomerată pe care o ducem putem avea oazele noastre de pace, de trăire duhovnicească și ne putem fortifica spiritul.

Ne întrebăm uneori de ce este atâta rău și urât în jur, când Creația este bună și frumoasă: după fiecare zi a Facerii a privit Dumnezeu, a cercetat și a văzut că este bine ceea ce a făcut. După fiecare pas, Creatorul Și‑a verificat fapta și a fost mulțumit. Toate cu înțelepciune au fost înfăptuite! Și totuși... Măicuța ne amintește un adevăr simplu: ajunge un strop de otravă la un borcan de miere! Cât de mare și de frumoasă este lumea pe care ne‑a dăruit‑o Tatăl din iubirea Sa nețărmurită, cât de dulce, laptele și mierea cu care ne îmbie, dar câte „otrăvuri” ucigașe nu ne pândesc la tot pasul?! Conștientizăm acest adevăr dureros și ne apărăm cu nădejde. La fiecare semafor la care ne vom opri de acum spre așteptare, lumina roșie ne va fi avertizarea și invitația la rugăciune! Nu vom mai „aștepta”, nu vom mai „sta” la semafor degeaba, irosind clipele și așa atât de puține și de repede‑trecătoare care ne sunt îngăduite pe pământ, ci ne vom ruga, iar clipele, devenite oaza noastră de pace și lumină, ne vor părea... veșnicii! Nu vom încerca în zadar, precum Faust, să oprim clipa, ci o vom proiecta pe coordonata veșniciei. Când o ascultăm pe măicuța Irina, soluțiile problemelor noastre ne par mult mai la îndemână și poverile, mai ușoare. Chipul său senin, surâsul cald din privire și vocea blândă dar fermă dau vigoare mesajului pe care ni‑l transmite cu afecțiune, spre încurajare și mângâiere.

Este viața noastră de astăzi mai grea decât a fost după război (sau în timpul războiului, sau la începutul secolului XX, sau... dintotdeauna)?! O țară în ruină, cu populația decimată, sărăcie cruntă, foamete ce secera suflete fără număr, copii despărțiți de mame și duși în Ardeal sau în Oltenia, în speranța supraviețuirii - Moldova copilăriei sale, pe care măicuța o evocă în cuvinte simple, încărcate de emoție. Ne mărtu­risește că, în viața sa, a văzut cum Dumnezeu face minuni pentru ca oamenii să rămână oameni. El îngăduie multe, pentru ca omul să fie Om. Experiența dureroasă a copilăriei s‑a transformat în lecție, alături de altele, cu care viața, cel mai aspru dascăl, a înțelepțit‑o; la acestea, s‑au adăugat în chip fericit lecția smereniei și cea a demnității, care au rodit belșug în spiritul celei care avea să devină stareța Voronețului, sfântă mănăstire emblematică a Bucovinei și a României.

În vremea libertății greșit înțelese și păgubos folosite, când prea mulți abuzează de indul­gența legii sau/și de pasivitatea societății, când asistăm zilnic la fărădelegi ce sfidează bunul simț, maica Irina ne atrage atenția tuturor, în primul rând celor care de Dumnezeu nu se tem și de om nu se rușinează, să nu călcăm pe cadavre ca pe trepte, pentru că cine va urca astfel, făcându‑și scară din suferința aproapelui său, rău va cădea.

Un alt sfat bun pe care îl primim cu recunoștință: să nu ne temem de critică, pentru că judecata aspră ne îmboldește, ne obligă să ne mobilizăm și să fim mai buni, mai activi, mai prezenți. Se dă cu piatra numai în pomul roditor, iar copacul fără roade nu este expus primejdiei... Trebuie doar să învățăm lecția smereniei. Dumnezeu ne smerește pentru ca noi să ne ridicăm apoi, după ce vom fi învățat și lecția demnității.

În lumea tulburată de azi, Voronețul, așa cum ni‑l aduce aproape maica stareță Irina Pântescu, înseamnă stabilitate. De la Voroneț vine Lumina statornică a credinței, nădejdii și iubirii, care ne alungă umbrele și ne luminează și nouă calea, spre a nu rătăci drumul drept. Ne îndeamnă cu înțelepciune măicuța, să facem și noi ceea ce fac cei aleși: Croiți cărări drepte cu picioarele voastre, ca cei ce vin după voi să nu se poticnească! Nădejde, încredințarea că vom primi ceea ce vom cere, smerenie, demnitate, dar și spirit de jertfă și, negreșit, dărnicia, pentru a împărți și împărtăși darul primit, cu aproapele și cu cei ce vin după noi: în dar ai luat, în dar să dai! - acesta ar fi, în esență, cuvântul de înțelepciune cu care maica Irina ne‑a îmbogățit, la început de an, în acest ceas binecuvântat.