S-au întrebat părinţii cei duhovniceşti cum trebuie întemeiată casa în care vine Domnul nostru Iisus Hristos să-Şi facă locaş, cum anume trebuie să ne îngrijim de lăcaşul Domnului nostru Iisus Hristos în sufletul nostru. Pentru că această asemănare cu casa are de fapt corespondent în viaţa duhovnicească în înţelesul că fiecare dintre noi trebuie să ne rânduim în aşa fel lucrurile încât să-I pregătim în sufletul nostru un lăcaş Mântuitorului. Sfântul Petru Damaschin, vorbind despre această casă, despre templul Duhului Sfânt, spune că ea trebuie aşezată pe pământul răbdării şi trebuie să aibă temelia credinţei, să fie alcătuită din cărămizile faptelor bune, legate între ele cu lutul smereniei, acoperite cu acoperişul dragostei, şi când aşa ceva se realizează, atunci avem un lăcaş pregătit pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Prin urmare, este vorba, mai întâi, de pământul răbdării. Pe acest pământ al răbdării - pentru că de răbdare avem trebuinţă ca să ne ostenim într-o viaţă duhovnicească autentică - trebuie să fie aşezată temelia credinţei. Toată viaţa duhovnicească este străbătută de credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de credinţa în Dumnezeu, toată viaţa duhovnicească se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu şi credinţa ne îndrumă şi ne dă putere să realizăm fapte pe măsura credinţei, şi acestea sunt cărămizile sau pietrele din care se zideşte casa duhovnicească, templul cel duhovnicesc. Iar cărămizile sunt legate între ele prin lutul smereniei, pentru că este trebuinţă şi de smerenie, faptele cele bune trebuind să fie acoperite cu smerenia. Şi, apoi, deasupra trebuie aşezat acoperişul dragostei. Este o imagine a unei vieţi duhovniceşti autentice.
.jpg)
