Cătălin Ciolca și o poveste de iubire

Nu e vorba de o oarecare poveste, ci de una ade­vă­rată. Povestea de iubire a unui ialomițean față de Fălticeni. O istorisire ade­vărată cum nu s‑au spus prea multe.

Aveam să‑l cunosc pe scriitorul Cătălin Ciolca în preajma începutului mileniului al treilea. Însoțiți de scriitorul Grigore Ilisei, am făcut o călătorie spre locul unde crea pictorița Iulia Hălău­cescu. Am rămas împreună mai bine de două ceasuri în reședința ei din Piatra Neamț, printre tablouri preafrumoase și prețioase amintiri. Atunci am aflat că Iulia Hălăucescu, doamna acuarelei românești, era fiică de preot și pregătea în acea perioadă deschiderea unui muzeu la Tarcău, cu o parte din picturile ei, cu lucruri și cărți care au aparținut familiei preoţești din care provenea. Am trecut apoi prin zona celor mai frumoase mănăstiri și am poposit la Fălticeni, în casa părinților mei, unde am rămas la o agapă.

La început m‑am acomodat mai greu cu felul de a fi al scriitorului Cătălin Ciolca. Așa o fi fost, ori cel puțin așa mi s‑a părut atunci, că accepta greu părerile interlocutorilor, că avea o anu­mită asprime și ținea mult la ideile proprii. Uneori părea chiar incomod.

După trecerea timpului, în întâlnirile pe care le‑am avut, l‑am descoperit altfel. Era într‑adevăr un om exigent, dar totuși prietenos, atent și foarte preocupat de lucrarea cărtu­rărească.

Altădată, în casa scriitorului Grigore Ilisei din cartierul Copou al cetății Iașilor, l‑am reîntâlnit. S‑a amintit atunci despre un proiect ce viza Ținutul Fălti­ce­nilor. Mărturisesc acum, la dis­tan­ța celor aproximativ 15 ani, că acesta era un proiect la care mă gândeam și eu. Cătălin Ciolca o luase însă înainte. I‑am oferit cu bucurie fișele pe care le aveam pregătite, mai ales pentru slujitorii Bisericii care proveneau din regiunea amintită, ori măcar au slujit‑o vreme îndelungată.

Cătălin Ciolca era foarte preocupat și mi‑a mărturisit de multe ori că a descoperit figuri luminoase, pe care le‑a așezat în acest dicționar fălticinean, care s‑a numit Galeria Oamenilor de Sea­mă, apoi Cartea Fălticenilor de la A la Z. Cătălin Ciolca a însemnat, mai ales de atunci, foarte mult pentru mine.

El, munteanul pribeag, s‑a legat de orașul Fălticeni mai mult decât unii oameni ai locului. M‑am întrebat adeseori de unde va fi venit această iubire necu­prin­să în cuvinte? Poate din preo­cupările tinereților, când în vremea studenției, la Universitatea din București, a alcătuit ca absolvent o teză închinată fălti­ci­neanului Anton Holban, nu doar descendent al ilustrei familii de cărturari, ci și un apreciat profesor al Seminarului Central din București, unde l‑a avut, printre alții, elev pe scriitorul și mitropolitul de mai târziu Bartolomeu V. Anania. Pe de altă parte, legătura își poate avea obârșia și în perioada când a lucrat la ziarul sucevean Zori Noi, ori la revista ieșeană Cronica. Esențial însă este faptul că a aprofundat istoria ținutului Fălticenilor cum puțini au făcut‑o, cercetând sumedenie de lucrări, cărți ale Academiei, periodice românești (ziare, gazete, reviste), dicțio­nare, ghiduri bibliografice, dar și lucrări variate, multe la nu­măr, unele avându‑i ca autori tocmai pe oamenii locului. În urma unei munci asidue care s‑a întins pe o perioadă de câțiva ani, Cătălin Ciolca a vorbit despre locurile și oamenii Fălti­ce­nilor cu acrivie, dar și cu dragoste, iar pe lângă perso­nalitățile cunoscute ale urbei de pe Șomuz, au fost amintiți mulți slujitori ai Bisericii, despre care ani îndelungați nu s‑a pomenit nici măcar în treacăt.

Am mai făcut împreună câteva călătorii la Fălticeni. În discuțiile de atunci, pe care le‑am reluat uneori la telefon ori în paginile de corespondență, aveam să aflu lucruri pe care eu, fălticinean la obârșie, nu le știam, lucruri frumoase pe care Cătălin Ciolca le‑a aflat în paginile cărților ori din amintirile oamenilor care s‑au pierdut. M‑am gândit la trecerea noastră prin lume, cum oameni care se nasc într‑o zonă, așa cum s‑a întâmplat în cazul lui la Urziceni, în Muntenia, tocmai în ziua ocrotită de Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, la 25 ianuarie 1941, avea să ajungă pribeag prin Moldova, la Suceava, Vaslui și la Iași, mărturisind în toate locurile o iubire fără margini pentru ținutul Fălticenilor. De aceea am și declarat pentru publicația Cronica de Fălticeni că pentru lucrarea sa de excepție, Cătălin Ciolca merită cel puțin titlul de cetățean de onoare al acestei urbe.

O altă bucurie petrecută nu cu prea mult timp în urmă a fost să‑l am oaspete la București, împreună cu prietenul nostru comun, reputatul scriitor Grigore Ilisei. Am stat la oleacă de taifas și am văzut împreună câteva mănăstiri din preajma Bucureș­tilor pe care le‑a contemplat în stilul propriu, profund, atent și bucuros că revine aproape de ținutul natal. A mărturisit și cu acest prilej admirația sa pentru cei care au suferit în timpul prigoanei comuniste, care au fost închiși ori nu s‑au mai întors la casele lor. Avea un cult pentru cei care au fost persecutați, așa cum sunt în amintirea Bisericii și martirii. Ei dăruiesc totul după cuvântul pe care Mântuitorul l‑a spus: Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viața să și‑o pună pentru prietenii săi.

A mărturisit aprecierea pentru mănăstirile din ținutul Bucureștilor, pentru noua cate­drală care se înalță și pentru ceea ce a văzut aici, printr‑o frumoasă epistolă intrată de acum în tezaurul slovelor românești.

Cătălin Ciolca mai avea multe proiecte de împlinit. Aș fi dorit ca împreună cu domnul Grigore Ilisei să punem în lumină câteva biserici și mănăstiri din același ținut de poveste pe care scriitorul l‑a avut la inimă. Va trebui să lucrăm fără el dacă Dumnezeu ne va îngădui.

Cătălin Ciolca a fost un cărtu­rar adevărat, un om meticulos, minuțios, atent, care lucra zile la rând, poate chiar o săptămână pentru o pagină, dar când lucrul era încheiat, pagina arăta impecabil. A avut răbdarea pe care numai oamenii de altădată o manifestau și s‑a ferit de graba celor pe care îi întâlnim adeseori. Un om care și‑a găsit adevăratele bucurii în lectură și în scris, un scriitor mai puțin cunoscut, dar unul dintre cei adevărați.