Câteva aspecte privind căsătoria religioasă şi cea civilă în România

Atât Biserica, cât şi Statul recunosc în familie o instituţie fundamentală, stabilindu-i, fiecare în parte, un regim specific. Principiile constituţionale privitoare la familie sunt cuprinse în textul art. 48 al Constituţiei din 2003 intitulat „Familia“. Unul dintre aceste principii este: „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă“.

Acest tip de prevedere apare pentru întâia dată într-un text constituţional în art. 22 al Constituţiei din 1866, sub forma „Actele Statului civil sunt de atribuţiunea autorităţii civile. Întocmirea acestor acte va trebui să procedă întotdeauna benedicţiunea religioasă care pentru căsătorii va fi obligatorie, afară de cazurile ce se vor prevedea prin lege“. După modelul Codului civil napoleonian, se ia Bisericii dreptul de a întocmi acte de stare civilă, acestea trecând în competenţa primăriilor. Modelul direct al textului constituţional român este cel al art. 21 din Constituţia belgiană din 1831, în vigoare şi astăzi, unde se prevede că mariajul civil trebuie întotdeauna să preceadă binecuvântarea religioasă.

Constituţia din 1923, din care s-a inspirat şi Constituţia din 1991 în această privinţă, a menţinut obligaţia de a nu se încheia căsătoria religioasă în lipsa celei civile, însă nu a mai făcut nici măcar formal referire la obligativitatea căsătoriei religioase. Regele Carol al II-lea, încercând să-şi consolideze guvernarea autoritară prin apropierea tuturor grupurilor sociale semnificative, inclusiv cultele, a reintrodus în textul morganaticei Constituţii din 1938 (ce a avut o existenţă de aproximativ doi ani) obligativitatea binecuvântării religioase pentru validitatea căsătoriei civile anterior încheiate.

După instalarea regimului comunist, nu se va mai face nici o referire la binecuvântarea religioasă în textele constituţionale, enunţându-se doar extrem de sintetic faptul că „Sunt valabile numai actele de stare civilă încheiate de organele Statului“.

Textul constituţional din 1991 se doreşte deci a fi o revenire la forma anterioară regimului comunist, fără a se avea în vedere însă condiţiile istorice specifice în care acest tip de prevederi a apărut. Astfel, în Codul penal din 1864 se prevedea că „orice preot care va celebra cununia înainte de îndeplinirea actelor şi formelor cerute de legea civilă se va pedepsi pentru prima oară cu amendă, iar în caz de recidivă se va pedepsi cu închisoarea“ (art. 166). Această normă legală a avut o existenţă de 100 de ani, perpetuându-se în textul Codurilor penale din 1912, 1936 şi 1948, abia Codul penal din 1964 dezincriminând penal pe preotul care săvârşeşte slujba bisericească înaintea căsătoriei civile. Cu toate acestea, după căderea regimului comunist, prin Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, se va introduce sancţionarea contravenţională a „oficierii de către deservenţii cultelor a serviciului religios în cazul căsătoriei ... fără a li se fi prezentat certificatul de căsătorie“ (art. 62, alin. 1, lit. k). Motivele care au determinat reintroducerea, după 30 de ani, a unei sancţiuni pentru preotul care săvârşeşte căsătoria religioasă fără prealabila săvârşire a celei civile nu pot fi străine de conţinutul prevederii constituţionale.

Unii specialişti au privit această prevedere constituţională ca un câştig pentru culte, văzând nu interdicţia şi limitarea, ci faptul că, prin acest text, constituanta a simţit nevoia să consacre instituţia căsătoriei religioase. Nu împărtăşim această părere optimistă şi considerăm că este regretabil faptul că singura referire constituţională la un act de cult este una restrictivă.

Semnalăm că, prin chiar textul Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul din 12 ianuarie 1950, încă în vigoare până la reformarea tuturor regulamentelor bisericeşti, ca urmare a adoptării noului Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (2008), se prevede şi o sancţiune disciplinară internă bisericească pentru „Clericul care va săvârşi Taina Căsătoriei fără a fi observat dacă cei care o cer au îndeplinit prescripţiunile legii civile şi bisericeşti“ (art. 45). Raportat la prevederile art. 450 din Codul penal în vigoare la data adoptării acestui regulament şi la prevederile contravenţionale în vigoare în prezent, care sancţionează încă pe clericul ce săvârşeşte căsătoria religioasă înaintea celei civile, apreciem că aceste prevederi sunt încă actuale, însă considerăm că respectul faţă de legile de stat este singurul motiv care determină Biserica Ortodoxă Română să adopte această poziţie.

Ca o concluzie, cităm în încheiere cuvintele profesorului Rik Torfs, care, analizând situaţia cvasiidentică din Belgia, a afirmat într-un studiu de specialitate, cu ironie fină: „Căsătoria religioasă este singura formă de viaţă în concubinaj (din punctul de vedere al legilor Statului - n.n.) care este interzisă prin lege“. Este vorba în mod clar de o rămăşiţă a amplei legislaţii anticlericale care a dominat secolul al XIX-lea şi care nu mai are nici o justificare în condiţiile lumii de astăzi.

Semnalăm însă că, până la modificarea cadrului legal actual, inclusiv a Constituţiei, preoţii sunt obligaţi să nu săvârşească Taina Nunţii celor care nu au certificat de căsătorie civilă. Este şi un avantaj, întrucât Statul verifică respectarea condiţiilor privitoare la gradul de rudenie şi are mijloacele de a identifica eventuale tentative de poligamie, preoţilor revenindu-le verificarea doar a celorlalte condiţii canonice pentru căsătorie.