Câteva însemnări despre religie și pacea între oameni

Mulți înțeleg prin „ecumenism” amestecul religiilor, un sincretism care diluează adevărata învățătură a Bisericii. Or, este necesară o perspectivă mai nuanțată asupra unui fenomen care a readus religia în prim-planul societății și al relațiilor internaționale de unde fusese alungată prin promovarea ideilor seculariste, care priveau religia drept rădăcină a tuturor relelor: tulburătoare a minților, generatoare de inechități pe teren social și cauză majoră de conflict pe plan internațional. Or, mișcarea ecumenică a căutat să ofere lumii o cu totul altă perspectivă.

 În cea mai mare parte, îna­inte de secolul al XIX-lea, relațiile interconfesionale sunt dominate de discursul urii („hate speech”). „Celălalt” era „ereticul”, „păgânul”, aflat în alteritate radicală cu tine, „dreptcredinciosul”. În această situație de dualitate nu existau decât două soluții: convertirea sau nimicirea „celuilalt”. Acest fenomen a atins apogeul în anii marilor războaie religioase care au zguduit Europa în a doua parte a secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea. Religia era cel mai bun pretext de război și nimicire a adversarului. În numele lui Hristos au pierit atunci milioane de oameni. Obosită de război, Europa și-a luat un moment de respiro la Westfalia, în 1648, când s-a conturat sistemul inter­național modern, care a postulat că religia nu mai poate fi invocată ca argument pentru declan­șarea războaielor. Un război putea izbucni exclusiv din rațiuni geopolitice. Momentul marchează un jalon important pe drumul secularizării.

În acest timp, în Americi, alte milioane de oameni erau ucişi de cei veniți de peste mări. Europenii îi considerau pe localnici drept „sălbatici”, întrebându-se serios dacă aceștia aveau un suflet. Neavând suflet, nici nu meritau să fie convertiți. A trebuit ca misionari plin de zel să-i apere pe acești nefericiți, să susțină că ei au un suflet și că merită să-l cunoască pe Hristos. Acești misionari prefigurează, prin gestul lor, concepția părinților întemeietori ai mișcării ecumenice, care vedeau în „celălalt”, oricât de îndepărtat cultural de noi, pe un fiu al lui Dumnezeu, de egală demnitate cu restul omenirii. Acești oameni nu făceau altceva decât să reitereze gestul Mântuitorului, care vorbește cu cei străini de nea­mul iudeu, cu samarineni, romani, tratându-i pe toți la fel.

La începutul secolului XX, locul religiei fusese ocupat în bună parte de noile ideologii seculariste care proclamau, triumfătoare, că ele oferă soluțiile salvatoare omenirii, în locul „falselor” promisiuni ale religiei. Or, tocmai parte din aceste ideologii seculare au stat la baza celor două catastrofe ale secolului XX: Primul și Al Doilea Război Mondial. În nebunia care a cuprins globul, de distrugere a unor întregi neamuri sau categorii sociale, s-a născut, în mediile creștine, ideea reafirmării păcii și dragostei de aproapele, în numele lui Hristos. Atunci, obosite de secole de dispute sterile, diverse culte creștine au decis să dialogheze, să se cunoască reciproc și să caute să promoveze pacea mondială. Ulterior, acestui dialog i s-au alăturat și alte religii. Să nu uităm că ideea unei Societăți a Națiunilor, care să mențină pacea în lume, s-a născut din mintea unor oameni cu profunde convingeri creștine, iar construcția europeană de după 1945 este tributară unor oameni de aceeași extracție.

Prin urmare, dincolo de anumite formule aberante de pseudo-unitate a bisericilor, meritul mișcării ecumenice este că a readus pe creștini la masa dialogului, a construit punți acolo unde acestea nu păreau posibile, a cultivat respectul reciproc, demonstrând răuvoitorilor că religia nu este un element de conflict, ci poate contribui la pacea și înțelegerea între oameni. Atâta vreme cât ești bine așezat în propria tradiție și ai în față un interlocutor care nu te insultă, nu e nici o problemă să te întâlnești cu celălalt în duhul prieteniei, pentru a spune o rugăciune pentru pacea lumii, fiecare după propria rânduială.

Închei acest excurs cu o expe­riență personală. Am primit vizita unui distins profesor de istorie din Maroc. Om cu studii la Sorbona, vorbitor fluent de franceză și spaniolă, cu o mare deschidere culturală. Într-o zi i-am propus să-l duc să viziteze Babadagul, pe unde trecuse, cu secole în urmă, un cona­țional de-al său, Ibn Batutta. Pe drum, am întâlnit o geamie și l-am întrebat dacă nu este curios să intre să vadă cum este Islamul din această parte a lumii. La intrare era un domn care ne-a zorit să intrăm că imediat începe rugăciunea. Am aflat că lucrase în Spania mulți ani, începând repede o discuție în spaniolă cu colegul marocan.

În interiorul geamiei erau vreo cinci persoane, plus ima­mul, un turc mărunțel, de la care am aflat că străbunicul său apărase eroic podul de la Cernavodă de armatele bulgare în Primul Război Mondial, fiind decorat de însuși regele Ferdinand. Studiase la faimoasa universitate egipteană Al-Azhar și vorbea o arabă impecabilă, discutând în această limbă cu colegul marocan, tot mai uimit de ce vedea într-un colț de lume atât de îndepărtat.

Am stat cu toții la rugăciunea oficiată de imam. Mie mi s-a părut că e ceva în neregulă, așa că l-am întrebat pe domnul care lucrase în Spania. Iar el m-a lămurit. Nimeni din geamie, cu excepția imanului și a profesorului marocan, nu era musulman: „Noi, ceilalți, cu toții suntem ortodocși și mergem duminică de duminică la biserică. Mai sunt puțini musulmani în localitate și geamia este mai mereu goală. Dar noi suntem prieteni vechi cu imamul și venim aici din dragoste pentru el, deoarece nu-l putem lăsa singur”.