Ce câştigăm când suferim

Într-una din declaraţiile sale recente, artistul popular Grigore Leşe spunea: „Suferinţa este brandul de ţară cel mai potrivit pentru România“. Şi avea dreptate. De prea mulţi ani parcă, acest cuvânt e cel care se conjugă cel mai bine cu majoritatea locuitorilor României. Totuşi, gândurile pe care vreau să vi le împărtăşesc astăzi nu vor să fie o laudă adusă sărăciei sau lipsurilor ce împresoară pe prea mulţi din această ţară în detrimentul celor bogaţi. Ci doar o mângâiere şi totodată o susţinere morală pentru cei cărora suferinţa le este pâinea de fiecare zi. Răspunsul la întrebarea ce câştigăm când suferim îl vom afla în pilda de astăzi.

Era odată un om pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, bogăţie, frumuseţe… şi pe deasupra cu un mare talent literar. Cărţile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau ca nişte profeţii; el făcea vremea rea şi vremea bună în oraşul unde trăia. Cei cu prisos de avuţie, care preţuiesc viaţa mai mult după măsura plăcerilor şi a desfătărilor, se uitau la dânsul ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până şi nebuniile lui erau ascultate şi urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toţi ar fi făcut la fel. Acest tânăr dezmierdat de soartă era vestitul poet Oscar Wilde, care a trăit între 1854 şi 1900.

Masa acestui om, locuitor al Londrei, era veşnic roşie de trandafiri şi de vinuri scumpe, împrejurul lui roiau tinerii şi femeile cele mai frumoase din nobilimea engleză. Crezul lui mărturisit era acesta: „Am să gust din toate poamele care sunt în grădina lumii şi am să intru în viaţă pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Voi fugi de suferinţă şi de durere, pe amândouă le voi urî. Nici una, nici alta nu vor intra în socotelile mele“. În goana lui după plăceri, Wilde a căzut în patimi nevrednice de om. Urmarea: doi ani de muncă silnică pentru cel alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra şi tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege în Anglia. Încătuşat, osânditul se îndrepta spre închisoare şi toţi gură-cască râdeau pe seama lui.

Arbitrul tuturor eleganţelor, îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalţi puşcăriaşi.

I-a trecut prin cap o clipă ideea sinuciderii, dar o lumină neaşteptată a izgonit acest gând întunecat. „Nu. Am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat…“

Şi lucrurile s-au schimbat. A început să se gândească la patimile şi suferinţa lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Încetul cu încetul, păgânul, care habar n-avusese ce sunt durerea şi lacrimile, simţi că-şi pleacă genunchii şi se sprijini cu amândouă mâinile de crucea Celui răstignit între tâlhari.

Ieşit din închisoare, poetul a răspuns celor care îl întrebau despre perioada de detenţie: „Cel care-şi mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopţii aşteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela va şti să preţuiască toate bucuriile vieţii, oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este totdeauna deschisă!“ (Prelucrare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Altă creştere - Şcoala muncii“, Simion Mehedinţi Soveja, Editura Rotonda, 2009)