Ce e de făcut când ratăm momentul potrivit pentru a face ceva...

Una dintre cele mai profunde ziceri despre timp o aflăm în Sfânta Scriptură. Voi da citatul binecunoscut nu pentru a-l comenta, ci pentru a avea, dimpreună cu cititorul, un punct de reper în eventualele noastre prefaceri ale minţii. "Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer; vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace" (Ecl. III, 1).

Întotdeauna este loc şi cale de re-venire

Textul scripturistic ne învaţă faptul că pentru fiecare acţiune există un timp oportun de a o face, că orice secvenţă temporală are o predispoziţie de maximă valorificare - când trebuie să ne bucurăm de ea, să o umplem cu fapte (şi bune, şi rele, pe măsura ei şi a noastră). Dar dacă din diverse pricini ratăm momentul potrivit? Dacă întârziem un anumit start? Dacă dorul unei acţiuni ne vine după momentul când ea s-ar fi pretat în mod firesc? Dacă mintea "cea de pe urmă" încearcă să recupereze ceea ce iniţial îi scăpase? Ne mai putem poziţiona recuperatoriu faţă de trecut, ne mai putem întoarce în vreme, "în căutarea timpului pierdut"? Nu sunt un cunoscător al temeiurilor sau dezvoltărilor biblice, dar dacă e să mă iau după principiile sau valorile fundamentale ale creştinismului, cred că există cu adevărat şi un timp al re-venirii, al îndreptării de către noi a relaţiei dintre o acţiune şi timpul reclamat de ea, un timp auroral de re-aşezare a noastră în raport cu ceea ce merita a fi înfăptuit.

În primul rând, în raport cu divinitatea, natura umană este imperfectă, dar ascensională, perfectibilă, orientată tendenţial spre zările unei culmi axiologice. Asumându-ne statutul de fire "căzută", se iveşte în faţa noastră un "munte" de urcat, cu cărări multiple, uneori întortocheate, nu întotdeauna uşoare - dar care toate duc spre un "pisc" al bucuriei şi împlinirii. Având această "deficienţă" originară, este de la sine înţeles că şi în raport cu timpul acţiunii să ne poziţionăm câteodată prost.

În al doilea rând, creştinismul, faţă de faptele de zi cu zi ale omului, nu dă ratificări ultime, definitive, absolute. Dumnezeu are răbdare şi îngăduie ca până în ultimul moment al existenţei noastre să ne achităm de chemările Lui. Niciodată nu e prea târziu pentru fapta bună, dar bine e să fim pregăţiţi şi cu sufletul împăcat, că nu se ştie niciodată când acesta (timpul individual) se sfârşeşte. Amânarea nu este nici proferată, nici condamnată, nici binecuvântată. Fiecare merge pe "riscul" propriu (e şi acesta un indiciu clar al libertăţii omului).

În al treilea rând, experienţa negativă, în toposul credinţei noastre, nu este dezavuată şi respinsă aprioric. Desigur, nicăieri în textele sau tradiţia noastră creştin-ortodoxă nu suntem invitaţi să comitem răul pentru a învăţa să facem, mai apoi, ... binele. Dar dacă răul sau mai-puţin-binele s-au produs, este loc şi cale de re-venire, de re-evaluare, de resurecţie. Învăţăm din "rătăciri", din "pierderi ale firii", din amânări, din frici, din laşităţi, din trândăvie, din greşelile cele cu voie sau fără de voie...

La uşa timpului lui Dumnezeu

Dar poziţionarea creştină în raport cu timpul îngăduie interpretări şi mai subtile. Nu timpul ca atare este important, ci ceea ce se întâmplă în el, cum îl întrebuinţăm, cum îl semnificăm. Să luăm, spre pildă, un fragment dintr-un părinte iubitor de prea-frumoasele fapte şi gânduri: "Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu, în sămânţă, snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli, şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului" (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, XXVI, 59, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 324-325).

A te raporta la timp şi a-l fructifica presupune responsabilitate (sau trezvie, cum mai spun Părinţii răsăriteni), un cadraj "obiectiv", adus sau presupus de acesta (concordanţă cu fapta, imperativul intervenţiei, al urgenţei...), şi nu o uzanţă subiectivă, venită din pornirile noastre umorale. În fapta ce se produce nu eu devin centrul atenţiei, ci concordanţa, consistenţa sau importanţa faptei în sine. Apoi, uzanţa bună a timpului constituie o problemă de adecvare, de comportament ce se instituie operativ când trebuie, în raport cu cine şi cât trebuie. Să nu aşteptăm să apară într-un context ceea ce acesta nu poate să zămislească sau să "lege" la un moment dat. Dacă avem în vedere o persoană, să nu pretindem de la aceasta decât ceea ce îi îngăduie situaţia şi posibilităţile particulare, individuale. Iar în raport cu timpul universal, infinit, să nu îl vizăm sau să îl măsurăm prin instrumentele noastre lumeşti, strâmbe, limitative: la "uşa" timpului (fără de margini) a lui Dumnezeu nu putem "bate" cu "clipele" noastre personale - de rătăciri, de căutări sau irosiri de vreme -, ci cu acele "secunde" care au rezonat sau au fost pe placul ... făcătorului şi îndurătorului timpului. Timpul nostru individual prefaţează timpul veşniciei; este un preambul pentru ceea ce va să vină. De calitatea lui va depinde vieţuirea cea infinită în împărăţia lui Dumnezeu.

"Tot lucrul îşi cere vremea lui"

Părinţii filocalici vorbesc deseori despre oportunitatea, insistenţa şi stăruinţa bunei făptuiri. Pripa, graba facerii, repezeala sunt de evitat, la fel ca întârzierea, tergiversarea, ratarea momentului: "Tot lucrul îşi cere vremea lui şi o dreaptă socoteală, ca să nu se facă ceva nelavreme sau fără trebuinţă" (Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia V, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 58). Desigur că recuperarea absolută a timpului este utopică, dar rămâne o formă de redresare prin valorificarea corectă a timpului ramas, prin faptele şi virtuţile noastre. Contează foarte mult ce survine nu prin simpla desfăşurare a timpului, ci prin acţiunea noastră după deşteptare şi edificare. Nu timpul ca atare rezolvă ceva, ci ceea ce facem noi în el. "Câte se produc în timp potrivit cu legea timpului, când s-au desăvârşit, se opresc la capătul creşterii lor naturale. Câte se fac însă din virtute, prin ştiinţa lui Dumnezeu, când s-au desăvârşit, se mişcă iarăşi spre o nouă creştere" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice (sau teologice), în Filocalia II, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 127). Ideea sporirii şi creşterii spirituale în timp, prin efort şi implicare responsabilă, este mereu prezentă în gândirea Părinţilor Bisericii noastre.

Trebuie să recunoaştem că în "faldurile" timpului încap note atât imuabile, implacabile, care nu pot fi schimbate - orice am face (moartea, ireversibilitatea temporală etc.), dar şi trăsături mutabile, manevrabile, permisive la intervenţia oamenilor. Rostul nostru ar fi să decelăm cele două "feţe" ale timpului şi să ne comportăm adecvat faţă de ele. Să nu ratăm unicitatea unui fapt sau ceea ce nu mai poate fi schimbat, orice am face, dar să şi revenim atunci când ni se mai dă o şansă. În ultimă instanţă, nu reiterarea sau revenirea contează, ci ceea ce rămâne în urma locuirii în timp şi inspirata noastră lucrare în el.

Aşadar, ce e de făcut când ratăm noi, oameni fiind, momentul potrivit pentru a face ceva? Mai încercăm o dată, şi-ncă o dată, şi-ncă o dată...