Ce mai ascultă azi îndrăgostiţii?

▲ Un mare interpret nu este cel care reuşeşte să muleze efortul şi mesajul său exclusiv pe iluziile, obsesiile, patimile de moment ale audienţei vizate ▲

Anul acesta, pe 1 noiembrie, postul public de radio a împlinit 80 de ani de la prima emisie. Pentru a marca momentul aniversar, redacţia muzicală a postului Radio România a avut iniţiativa alcătuirii unui top al celor mai frumoase piese muzicale româneşti difuzate la radio, în cei 80 de ani de existenţă. După 18 săptămâni, timp în care au fost repuse în undă cântece pe care, probabil, cei mai mulţi nu le-au mai auzit de multă vreme, iar cei mai tineri, poate, niciodată, câştigătoare a ieşit piesa „Tu eşti primăvara mea“, interpretată de Aurelian Andreescu.

Ascultând întreg clasamentul, în care domină în mod clar piesele dinainte de 1990, mai ales cele din anii '80, remarci cu amar la ce nivel artistic se ridicau vârfurile de odinioară şi nivelul submediocru în care s-a zbătut muzica românească în ultimii 18 ani. Dacă această jalnică decădere s-a produs din cauza concentrării adresabilităţii pieţei muzicale mai ales pe segmentul adolescentin - cu înţelegere şi dorinţe specifice - sau poate datorită încrederii naive a noilor artişti că muzica o poate face oricine şi oricum, ori dacă, pur şi simplu, am fost striviţi de agresivitatea faunei muzicale occidentale, s-ar putea pronunţa cei care înţeleg mai bine fenomenul muzical.

Comparând ce s-a cântat înainte de 1990 şi ceea ce s-a cântat după, se poate remarca fără probleme anemia metaforică a generaţiei postdecembriste, naivitatea şi exhibiţionismul unor falşi artişti ahtiaţi de popularitate şi câştig, căutate indiferent de mijloace. Artiştii de azi ar spune că oferă mesaj facil pentru că facilul se cere, că acesta este spiritul generaţiei, că orice încercare de ridicare a nivelului poetic al textelor muzicale conduce la eşec.

Desigur, e de nepermis ca cineva să-şi ia rolul de judecător al unei generaţii, iar comparaţiile romantice cu strălucitele generaţii anterioare n-au nici un rost, fie că vorbim despre artişti sau despre tineri, ca principali „consumatori“ de muzică. Atitudinea trufaşă, se ştie, n-a convins vreodată pe cineva. Totuşi, oricât de „defavorizaţi“ s-ar considera artiştii de azi, din cauza atomizării audienţei, din cauza setei permanente a publicului pentru noutate, prea puţin disponibil să facă diferenţa şi să aprecieze just valoarea muzicală de zgomotul de fond, mediocritatea (să nu spun nonvaloarea) în care se zbate marea parte a muzicii româneşti actuale nu poate fi imputată publicului. „Ăsta-i nivelul pentru că asta se cere“ nu-i o explicaţie. Nici imitarea (făţişă ori mai cu văl) a hiturilor din clasamentele occidentale nu cred că va produce vreodată mari artişti. Dovadă stau ultimii 18 ani de sforţări pe portativ, din care, deja, nu se mai reţine mare lucru.

Poate că toată problema muzicii româneşti contemporane vine şi din greşita abordare a noţiunii de artă, înţeleasă doar ca afacere, şi a statutului de artist, viciat de obsesia vedetismului. Un mare interpret nu este cel care reuşeşte să muleze efortul şi mesajul său exclusiv pe iluziile, obsesiile, patimile de moment ale audienţei vizate. Trebuie să existe şi ceva care să depăşească lumescul şi cotidianul, care să descătuşeze energii altfel nebănuite. Muzica redusă la bun de consum va fi tratată ca atare şi uitată fără regret. Dar artiştii cu carieră efemeră nici nu sunt interesaţi de valoare şi poate că nici nu sunt în stare să înţeleagă astfel lucrurile...

Delicata melodie a lui Aurelian Andreescu (Dumnezeu să-l ierte!) a inspirat la timpul ei, cu siguranţă, mii şi mii de tineri îndrăgostiţi, iar poziţia pe care a ocupat-o în topul alcătuit de Radio România a dovedit că frumosul nu poate fi dat uitării. Îndrăgostiţii de-atunci, care visau pe melodia lui Aurelian Andreescu, poate că au astăzi copii de aceeaşi vârstă cu cea a părinţilor lor, de pe vremea când „Tu eşti primăvara mea“ era mare hit.

Oare, astăzi, ce melodii româneşti mai sunt laitmotivuri ale iubirii? Aş putea să propun câteva variante, dar, cum de gustibus non disputandum, prefer să lăsăm timpul să vorbească şi să tragem concluzii peste 10-20 de ani.