Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Ce-nseamnă a-ți iubi națiunea?
În 2011, Italia a sărbătorit 150 de ani de unitate. Și la ei, ca și la noi, unitatea este o valoare istorică fundamentală și să remarcăm că, în ciuda unui trecut milenar, inclusiv și în special Imperiul Roman, existența națiunii italiene unificate nu are o vechime mult mai mare decât cea a României, care, șapte ani mai târziu, și-a celebrat centenarul.
Întreaga peninsulă a sărbătorit cei 150 de ani, în multe feluri, inclusiv în cadrul celebrului Festival muzical de la Sanremo, unde, cu acest prilej, a fost invitat să vorbească Roberto Benigni.
Roberto Benigni nu este doar un regizor, scenarist și actor - strălucitor în toate aceste ipostaze. Roberto Benigni este un fenomen și, în același timp, un mare patriot. El a vorbit liber timp de 50 de minute, frenetic, cu un debit sufocant, gesticulând, cu pasiune și cu umor totodată, despre cât de măreață e țara lui și cât de norocoși sunt - el și publicul - să-i aparțină. Ultimul sfert de oră a fost o senzațională analiză pe text, cuvânt cu cuvânt și cu nenumărate paranteze istorice, a imnului național!
Desigur, nu suntem toți atât de talentați și nici atât de expansivi ca Roberto Benigni. Nu e nevoie, așadar, să dăm un spectacol extraordinar pentru a ne manifesta iubirea de națiune. Dar putem s-o facem oricum și oriunde am fi, pur și simplu îndeplinindu-ne datoriile: familiale, profesionale și sociale. Și nu pentru că am avea ceva de demonstrat cuiva, ci doar pentru că așa se cuvine.
Părintele care se îngrijește ca fiica ori fiul lui să crească fumos, în condiții cât mai bune, materiale și spirituale deopotrivă, sigur că o face pentru copil - dar indirect o face și pentru națiune, care va avea în acel copil, devenit matur peste ani, un sprijin de nădejde. Națiunea nu e o abstracție, ea e formată din oameni și fiecare om contează.
După cum contează fiecare gest creator de bine. Oricine face orice care e de folos și altora - de la cărămizi la simfonii - îndeplinește implicit un act de iubire de națiune, și asta chiar atunci când, conjunctural, trăiește și muncește în străinătate.
Dar patriotismul nu se manifestă doar implicit, ci și explicit. Particip, împreună cu familia, de mulți ani de zile, la manifestările de 1 Decembrie, Ziua Națională a României. E drept, avem avantajul de-a locui aproape de Șoseaua Kiseleff, unde are loc parada în București - dar asta nu e cu siguranță valabil pentru miile de oameni care vin odată cu noi, an de an și, nota bene, indiferent de vreme: odată, era un frig pătrunzător și străzile erau un uriaș patinoar, dar asta nu a descurajat mulțimea.
Manifestări de patriotism explicit pot fi văzute și trăite și în tribunele întrecerilor sportive internaționale. Inclusiv cele care au loc pe alte meleaguri și putem vedea, la televizor, zece, douăzeci, cincizeci de compatrioți care flutură cu entuziasm drapelul țării noastre.
Nu se bucură oare românii la orice succes al românilor? Uitați-vă cum se rostogolesc pe rețelele sociale veștile despre performanțele elevilor olimpici! Bucuria e atât de mare încât știrile circulă ani de zile după cel în care a fost obținut rezultatul!
O întrebare trebuie însă pusă: A-ți iubi națiunea implică a respinge, a disprețui sau măcar a avea o părere critică despre alte națiuni? Cu siguranță că nu! Iubirea adevărată, inclusiv iubirea de țară, este generoasă. N-am nevoie să-mi displacă alți copii ca să-i iubesc pe ai mei. Îi iubesc oricum.