Ce nu se vede la televiziune

Ne-am obişnuit să apăsăm pe telecomandă ca să ne punem la curent cu ceea ce mai este nou în lume, mai aproape sau mai departe de locul în care vieţuim. Pentru cultura omului modern, televizorul este expresia acţiunii, a spaţialităţii ordonate demiurgic în jurul sinelui, un fel de radar cotidian al situării noastre în imediat. Ochiul avid al carelor de reportaj sau al camerelor de luat vederi, focusate pe chipurile moderatorilor din studiouri sau strecurate indiscret în medii securizate, caută să surprindă şi să transmită, în detaliu, evenimente, întâmplări, profiluri şi prim-planuri de oameni din diferite regiuni sau zone ale spectrului social. Ne uităm adesea pe noi înşine, când privim atent la televizor.

Hramurile de biserici şi mănăstiri sunt evenimente care atrag atenţia televiziunilor şi, fiecare în parte, livrează telespectatorilor o reprezentare mediatică proprie, dependentă, cum este şi firesc, de strategiile editoriale specifice. Posturile laice de televiziune aduc în prim-plan nu atât evenimentul propriu-zis, cât elementele din plan secund care pot crea senzaţie sau comentarii: îmbulzeală în biserică, comportamente inadecvate ale unor pelerini la împărţirea de sarmale, tulburări de sănătate manifestate intempestiv, prezenţa politicienilor la slujbe, consecinţe economice ale târgurilor şi festivalurilor organizate în apropiere ş.a.

Televiziunile cu programe religioase dedicate, şi în primul rând TRINITAS TV, acordă spaţii largi transmisiunilor în direct de la sfintele slujbe, realizează ştiri, interviuri şi reportaje cu pelerini, cu personalităţi bisericeşti şi organizatori ai evenimentelor, pun în undă emisiuni informative şi catehetice care-i conectează pe telespectatori la bucuria spirituală a hramului.

Şi totuşi, pentru trăitorii autentici ai duhului sărbătorii, participarea tele-vizuală nu poate suplini decât parţial participarea nemijlocită la eveniment. E poate nostalgia unei viziuni iconice care conectează vizibilul la invizibil…

Atmosfera zilelor de hram, mai ales în marile aglomerări urbane, este totodată împărtăşire comunitară a credinţei şi imersiune în dimensiunea contemplativă a vieţii: şiruri de oameni merg acum în sensul invers al timpului-fluviu, către obârşiile spirituale. Retras din rutina cotidiană, pelerinul se înscrie într-un alt timp, al dimineţilor de Înviere. Altminteri camuflat în lupta pentru existenţă, în divertisment sau în aventuri ideologice frivole, sacrul se revarsă acum cu abundenţă peste oraş, cu încetineala divină a şirului de închinători aflaţi pe calea rugăciunii. Pentru o întâlnire faţă către faţă, de câteva clipe, cu materia înduhovnicită, sărutată de veşnicie, a sfintelor moaşte ne regăsim profilul în reprezentările lui homo religiosus de odinioară: smerenia bobului de grâu care învinge frigul toamnei, răbdarea mamei care veghează crugul naşterii de prunci, nevoinţa sihastrului adâncit în rugăciune peste tainele lumii.

În marea liniştită de oameni adunaţi la hram, pe un ecran interior, ochiul minţii ar putea contempla bucurii şi tristeţi, încordarea luptei cu patimile şi seninătatea vindecărilor miraculoase, certitudini de înţelepciune şi idealuri amânate. Dar mai presus de toate, nevoia tuturor de sublim şi de regăsire a sensului profund al vieţii. E cert că progresele tehnologice şi evoluţiile sociale nu pot potoli prin ele însele setea de transcendenţă a omului din toate timpurile. Recunosc aceasta, chiar fără să spună desluşit, şi cei care se arată critici, ironici sau nonconformişti, prin însuşi faptul că le pasă de ceea ce se întâmplă sus, pe dealul cu pelerini. Căci prin sărbătoarea tradiţională cu miresme de tămâie şi de busuioc pătrunde mediatic înspre noi îndemnul biblic, mereu nou: „Vino şi vezi“ (Ioan 1, 46).