Ce preţ are chilipirul

Solduri, reduceri, oferte promoţionale, pe toate ni le-am adjudecat în ultimii ani cu mare sârg şi este firesc într-o economie de piaţă bine aşezată pe rosturile ei.

De la dorinţa normală de a cumpăra lucruri de calitate la preţuri mai mici într-o perioadă anume din an - declarată oficial drept una a reducerilor de preţ - până la alergătura după chilipiruri cu orice preţ, chiar cu acela al mărfii proaste, este cale lungă. Chilipirul predispune la cumpărarea haotică, nu din nevoie, ci din plictiseală, dintr-o oarecare patimă, din plăcerea de a şti că aproape ai păcălit pe cineva, din dorinţa de unicitate şi chiar din autoconfirmarea unor calităţi de bun "afacerist".

Micii chilipirgii sunt aceia care aleargă dintr-un capăt al oraşului în altul pentru a-şi lua o haină de provenienţă să zicem chinezească, însă cu 5 lei mai puţin decât la piaţa dintre blocuri. Astfel de oameni sunt fericiţi cu ceea ce cumpără la un preţ mai mic, nu contează cât timp au pierdut, nici dacă le place cu adevărat produsul cumpărat sau nu.

Există şi un alt gen de bucuroşi de pe urma micilor achiziţii la preţ redus. Sunt persoanele care, fie la pensie, fie fără serviciu, au mult timp liber şi urmăresc emisiunile de teleshopping în timpul cărora comandă tot felul de aparate de îndepărtat celulita, oale-minune, medicamente-panaceu, truse inutile, seturi de cleştişori cu care nu pot în mod normal să facă mai nimic. Pe aceşti oameni îi bucură ideea că au în casă o aparatură minunată, pe care vecinii şi cunoscuţii nu o au, le-o arată cu prima ocazie sau, dacă nu sunt mulţumiţi de ea, le-o fac cadou, lăudând produsul astfel încât să-i fie ruşine celui cadorisit să-l refuze. Tot astfel de oameni consideră pe loc drept bun mesajul telefonic sau scris conform căruia ar fi câştigătorii câte unui premiu. Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiţi. În final, este posibil să primească ceva pentru străduinţă şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltaţi de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele. Nu atât valoarea şi obiectul câştigat în sine îi interesează, cât mai ales ideea câştigului fără bani, fără muncă (multă) şi aprecierea semenilor.

Există şi altă categorie de chilipirgii, care nu mai au ceva atât de naiv şi inofensiv faţă de cei din jur, cum sunt cei despre care am scris până acum. Aceştia de pe urmă, marii chilipirgii, caută ceva de care te înfiori: sunt atenţi la anunţurile băncilor şi ale fiscului, cercetează listele cu executări de imobile şi de maşini. Se înscriu la licitaţii, cumpără case pe care unii, ajunşi în situaţia de criză când au rămas fără servicii, nu

şi-au mai putut plăti ratele la timp. Alţii sunt cu maşina în curs de achitare la bancă, dar reducerile salariale i-au făcut să nu mai poată duce la bun sfârşit plata şi poate mai aveau un an sau doi de plătit, dar au rămas fără nimic.

Ştiu că este perfect legal să cumperi o casă, o maşină şi orice alt bun de pe lista unei bănci care a procedat la executarea silită a celor intraţi în insolvenţă, în faliment, în neputinţă de plată a împrumutului. Dar ideea de a face aşa ceva mi se pare sinistră. Seamănă cu marşul unei armate de şacali porniţi noaptea în deşert să cureţe nisipul de leşuri. De chilipirul acesta ar putea să se lipsească măcar creştinii cu frică de Dumnezeu. Măcar din compasiune pentru cei nevoiţi să renunţe la nişte bunuri şi pentru simplul fapt că nu se ştie niciodată în ce situaţii îi aduce viaţa şi pe ei. Dacă nu putem ajuta pe cineva aflat în nevoie, măcar să nu ne bucurăm de necazul lui, căci a cumpăra ce altul a plătit în parte şi apoi a fost nevoit să lase este o bucurie indirectă faţă de nefericirea lui. Mai găsim case şi maşini dacă vrem să cumpărăm şi avem bani pentru ele, nu chilipir cu eticheta suspinului lipită pe el ar trebui să căutăm.