„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”

Versurile acestei poezii apărute în 1867 dezvăluie năzuințele ado­les­centului Mihai Emi­nescu pentru patria sa iubită, căreia îi urează dragoste de pace, viitor mare, solidaritatea între fiii țării și gloria adusă de biruința împotriva dușmanilor, așa cum se întâmplase în atâtea veacuri de glorie din trecutul neamului nostru strămoșesc.

Poetul a cuprins în scrierile sale întreaga românime din toate provinciile locuite de români, fie că era vorba despre cei care locuiau în Regatul României sau de românii din Bucovina, Transilvania, Basarabia, Serbia, Macedonia sau Moravia, pe atunci provincii înglobate în imperiile Austro-Ungar, Rus sau Otoman. A cunoscut Bucovina de mic copil, urmând clasele primare și pe cele liceale la Colegiul Național Hauptschule din Cernăuți. În anul 1866, poetul este prezent la înmormântarea lui Aron Pumnul, căruia îi fusese bibliotecar și pe care îl socotea „redeșteptător al limbii naționale și cu aceasta al spiritului națio­nal”.

Dorința de a cunoaște centrul vieții românești din Transilvania îi poartă pașii spre Blaj, undeva în jurul anului 1865, de unde face mai apoi călătorii la Sibiu și în Banat, unde se arată impresionat de naționalismul românesc foarte dezvoltat, în primul rând datorită propagandei acerbe a Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA). Toate suferințele românilor transilvăneni au fost rezumate în Memorandumul din 1881, tradus și în limba franceză în 1883, pentru a fi adus la cu­noș­tința opiniei publice din Europa. Frământările românilor transilvăneni sunt aduse în aten­ția poetului Mihai Eminescu și de colegii de la Viena, această stare de fapt făcând însuși obiectul operei sale intitulate „Geniu Pus­tiu”.
Moldovei de peste Prut îi dedică o parte din versurile Scrisorii a III-a, operă intitulată în varianta manuscris „Patria și patrioții”, în care deplânge starea de robie în care se afla această veche provincie românească: „ai plânge, dar n-ai lacrimi, Moldovo, nu ai mamă”. Pierderea sudului Moldovei, Basarabia, este al doilea eveniment ca importanță din anul 1878, după Războiul de Indepen­dență. Poetul afirmă în acest sens că „trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării, aceasta e singura misiune a statului român, și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncii străbunilor noștri”.

Mihai Eminescu nu i-a uitat nici pe românii din Macedonia sau pe cei din Serbia, denunțând în paginile Curierului de Iași presiunea la care erau supuși aceștia de națiunile înconjurătoare, nefiindu-le permis „să aibă școala lor și nici în bisericile lor nu aveau voie să facă Liturghie românește”, cerând guvernului român, asupra căruia aceștia își îndreptau nădejdile, „să ne arătăm vrednici de încrederea lor”, atrăgând în ace­lași timp atenția și asupra românilor din Moravia care își păstrează încă portul și obiceiurile stră­moșești în pofida faptului că și-au pierdut limba.
Profund încredințat de faptul că viața Răsăritului ortodox e condusă de idealuri istorice și religioase și că „o națiune nu poate progresa dacă nu-și respectă instituțiile trecutului și nu știe să înainteze în spirit, nu în formă”, poetul aduce în atenția opiniei publice românești, prin articolele sale istorice și politice, măreția epocilor de domnie ale lui Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt sau Matei Basarab, cerând contemporanilor dragoste de țară și de trecutul ei, solidaritate și fraternitate: „Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtă­șește-ți sufletul tău cu reamintirea trecutului, fără patimă și fără ură între fiii aceluiași pământ, cari oricât de osebiți ar fi în păreri, frați sunt, fiii aceleiași mame sunt”, subliniind totodată rolul preeminent al Bisericii Ortodoxe Române în introducerea limbii române în Biserică și în stat: „Singură Mitropolia Moldovei și Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o Patriarhie, acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorește introducerea limbii române în Biserică și stat, ea este mama neamului românesc”.

Pentru acest „pelerin în timp și în spațiu al întregului neam românesc de la Nistru pân la Tisa” (Simion Mehedinți), dragostea de țară și respectul arătat eroilor nea­mului și instituțiilor tradițio­nale erau un lucru sfânt „ideea națio­nală era la dânsul imaginea cea mai sfântă a cugetării” (Dimitrie August Laurian), naționali­ta­tea românească găsind în el un adevărat apostol, pe care Nicolae Iorga îl socotea „întruparea literară a conștiinței românești una și nedespărțită”.

Pentru a se ajunge la crearea unui stat național românesc, Mihai Eminescu dorea unirea sufletească a tuturor românilor, aștep­tând cu nădejdea că „Unirea politică va veni, căci ea e țelul ultim al unui neam și singurul de a-și dezvălui tot cuprinsul său sufletesc, dar nu ea e totul. Înainte de ea trebuie să fim uniți prin gând și inimă, unirea politică trebuie să fie urmarea firească a unirii cugetelor românilor de pretutindeni”, expresia vieții națiunilor fiind socotită cultura pe care națiunea a fost în stare s-o creeze, denunțând faptul că „o cultură artificială importată din câteși­patru unghiurile lumii se impune spiritului românesc și l-a corupt până la un grad oarecare”, adevărata cultură fiind pentru poet cultura „crescută din pământul spiritului național. Ea trebuie să exprime înălțimea și stadiul spiritului național”.

În anul 1871, poetul este ales secretar al Comitetului de organizare al serbărilor dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, încredin­țându-se o dată în plus că drumul spre triumful națiunii române începea nu pe calea politicii, ci pe calea culturii. Pentru a-și aduce prinosul de recunoștință, la mormântul marelui voievod s-au adunat români din toate provinciile românești, marii bărbați de stat bucovineni luptători pentru întărirea conștiinței românești a Bucovinei, tineri studenți entuziaști și oameni politici din Regat: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, membrii familiilor Brătianu și Golescu, C.A. Rosetti, prezența numeroasă făcându-l pe talentatul compozitor Ciprian Porumbescu să exclame într-o scrisoare adresată tatălui său: „Tată, am cântat Daciei întregi”.

Încă din timpul serbării de la Mănăstirea Putna, Mihai Eminescu își exprimase cu clarviziune părerea că formarea unui stat național românesc va trebui să vină după ce unirea sufletească a tuturor românilor se va fi realizat.

Contopindu-se cu suferințele și aspirațiile națiunii române, poetul a iubit România „așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre”, de mare actualitate rămânând, parcă mai mult ca niciodată, în contextul Anului omagial al unității de credință și de neam și al Anului comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 urările pe care le face din veșnicie țării poetul Mihai Eminescu: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, țara mea de dor? (...) La trecutu-ți mare, mare viitor!”