Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Ceasuri mărturisitoare cu Alexandru Zub
La sfârşitul verii anului 2008 mi s-a hărăzit privilegiul de a petrece câteva ceasuri în mai multe zile în preajma istoricului Alexandru Zub. Am scris nu întâmplător privilegiu, pentru că am fost norocit să fiu atunci în intimitatea omului şi savantului. Zone umbrite sau neştiute ale ilustrului semen al nostru s-au luminat pe neaşteptate şi mi-au grăit mărturisitor şi cu forţa tulburătoare a emoţiei. Astfel de momente sunt rare în viaţa oamenilor şi cu atât mai mult în existenţa unei asemenea făpturi. În acel periplu pe drumul vieţii şi destinului Alexandru Zub a fost cel dintotdeauna, academic în toată alcătuirea sa, cu o ţinută şi prezenţă mereu elegantă, pesemne aşa cum a deprins-o, potrivit propriei confesiuni, de la părintele lui, preocupat până la pedanterie, mai ales duminica, de felul cum se înfăţişa lumii. Însă, de sub învelişul sobrietăţii proverbiale, cel care ne îngăduise să-l însoţim cu o echipă de filmare în căutarea sinelui ni se dezvăluia spontan şi puţin sentimental, într-o ipostază necunoscută nouă, dar tâlcuitoare de sensuri adânci şi relevând cealaltă faţă a lunii. Era poate firesc să fie aşa. Se scobora în timp, în acea vârstă a miracolelor, ce face să răsune nostalgic şi firile cele mai ermetice, ceea ce nu e cazul lui Alexandru Zub. Am păşit împreună în bătătura casei părinteşti de la Maghera, în comuna Vârful Câmpului, din ţinutul Botoşanilor, am zăbovit preţ de o oră în şcoala primară şi în clasa unde a învăţat buchiile, ne-am smerit în biserica în care copilul a prins a trăi aievea minunile biblice.
A fost acea călătorie din luna lui Gustar, când am filmat spre a-i contura într-un documentar de televiziune portretul la trei pătrare de veac de viaţă, una a mărturisirilor privitoare la unele dintre momentele esenţiale ale devenirii. Ca să rostuim cât mai cuprinzător şi elocvent portretul intitulat „Alexandru Zub - o viaţă de om, un destin“, difuzat în septembrie şi octombrie 2008 sub genericul „Lumea de lângă noi“ pe TVR 3 şi TVR Iaşi, n-am poposit numai la Maghera şi la Şendriceni, în toposul şcolarităţii secundare de la faimoasa Şcoală Normală, ci şi la Iaşi, la Universitate, la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“, la Academie şi în apartamentul din strada Lăpuşneanu, reşedinţa de o bună bucată de vreme a istoricului. Din itinerarul nostru n-avea cum să lipsească Mănăstirea Putna, evocatoare a unui moment memorabil din 1957, din anii imediat poststalinişti, când la iniţiativa lui Alexandru Zub şi a altor temerari colegi s-au celebrat 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, reeditând, tot în condiţii vitrege, înălţătorul gest al lui Mihai Eminescu şi al generaţiei sale, moment ce-a avut consecinţe tragice pentru protagonist, o recluziune de ani buni. Am trecut, deci, prin acele spaţii ce-au marcat un destin memorabil, însemnate, la rându-le, cu lucrarea sa roditoare. Au curs în acele zile de filmare ceasuri mărturisitoare şi a luat chip din aduceri aminte, frânturi de gând şi rostiri ca de obicei neechivoce de crez universul interior al lui Alexandru Zub în multe din cele ce-i sunt definitorii.
Peste şase ani, în toamna acestui an 2014, unul jubiliar pentru academicianul Alexandru Zub; în 12 octombrie a împlinit 80 de ani, istoricul s-a întors la izvoare. În ziua de 16 octombrie a fost celebrat la Botoşani, iar a doua zi, vineri 17, a poposit, însoţit de câţiva dintre reprezentanţii elitei cărturăreşti ieşene, la Maghera, comuna Vârful Câmpului, unde a văzut lumina zilei. Sub acel echilibru al înţeleptului, ce-i este caracteric, se simţea în fiinţa sărbătoritului un palpit adumbritor, dar intens în miezul lui, palpitul lăuntric al emoţiei. Satul de baştină îl cinstea, bucurându-se că dăruise României şi lumii un om ales. În acea sală de clasă a şcolii, cândva capela comunităţii, la îndemnul părintelui de bună amintire Eugen Grigorescu, Alexandru Zub, supranumit „popa cel mic“, purtând veşmânt de slujire, îl seconda pe duhovnic, ducându-i cădelniţa, rostind Crezul şi pătrunzându-se de miresmele vechilor scripturi. În sala de clasă plină ochi cu lumea luminată a satului şi împrejurimilor, toate aceste momente, ce au reverberat fericit în devenirea ilustrului istoric, se reîntrupau în gând şi suflet. Ceasurile cele de sărbătoare erau unele de înălţare, ca să preiau cuvântul din titlul cărţii omagiale apărute al Botoşani, dar şi învăţătură privind rosturile cele întemeietoare. Veneau din partea unui fiu al satului care nu-şi uitase niciodată rădăcinile şi-şi construise strălucita carieră pe pravila cea bătrână a lumii rurale, văzând întotdeauna în morala acesteia temei de bună lucrare întru destinul ţării.
Ceasurile mărturisitoare de la Marghera, cărora m-am bucurat să le fiu martor, s-au depănat pline de înţelesuri reconfortante privind destinul unui om şi al seminţiei lui, şi mai ales a reliefat încă o dată inepuizabilele resurse ale neamului nostru, cel care glăsuieşte lumii prin soli precum Alexandru Zub.