Cei poftiţi la Cină

Cu puţine zile înaintea marii Sărbători a Naşterii Domnului, se citeşte la Liturghie Parabola celor poftiţi la cină. (Luca 12, 16-24). Nu trebuie să ne mire. Aceste cuvinte ale Mântuitorului, simple în aparenţă, ascund o semnificaţie profundă, aducându-ne încă o dată în faţa ochilor faptul că suntem creaţia lui Dumnezeu care ne iubeşte şi aşteaptă iubirea noastră. Dovada acestei iubiri o avem în mod copleşitor câteva zile mai târziu, când Însuşi Fiul lui Dumnezeu se coboară la noi, îmbrăcând natura omenească, devenind unul dintre noi şi acceptând în cele din urmă moartea pe cruce pentru a ne izbăvi pe noi din moarte.

Meister Eckhart spune că, "după natura sa, omul este nobil" şi unii exegeţi ai lui definesc antropologia sa ca "aristocratică". Omul este înnobilat prin dragostea lui Dumnezeu, care i-a dăruit raţiunea ce oglindeşte Logosul divin. Căci "nici un suflet dăruit cu raţiune nu este fără Dumnezeu" (DW II Tr.1, p. 329).

Lumea este locul unui neîncetat dialog al omului cu Dumnezeu, expresia iubirii Sale pentru om. El aşteaptă ca omul să înţeleagă reala semnificaţie a tot ceea ce-l înconjoară, infinitatea ascunsă în ceea ce pare finit, descifrând darul primit, expresie permanentă a acestei iubiri.

Dar iată că omul refuză invitaţia la cină, ni se spune în Evanghelie. Fiecare dintre cei poftiţi a găsit alt pretext pentru a nu intra în comuniune cu Creatorul său. Unul s-a dus

să-şi vadă ţarina cumpărată de curând, altul să încerce noua pereche de boi, iar altul a zis "Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni".

Oare nu ne amintesc aceste cuvinte atitudinea noastră de zi cu zi? Nu ne preocupăm de orice altceva, numai ca să nu participăm la "cina" pe care Domnul ne-o pregăteşte? Folosind cuvintele marelui mistic german, refuzăm înnobilarea pe care Dumnezeu ne-o hărăzeşte complăcându-ne în mizeria condiţiei umane despre care vorbeşte Inocenţiu al III-lea.

Este adevărat, în această iubire extremă faţă de creaţia Sa, Dumnezeu ne-a lăsat libertate deplină. Libertatea pe care omul o primeşte de la Dumnezeu, tocmai pentru că El îl iubeşte şi vrea să-l lase să decidă singur asupra mersului vieţii sale, să-i lase meritul opţiunii, al îndreptării pe calea virtuţilor. Faptul că ne lasă să contribuim cu strădania şi perseverenţa noastră la acţiunea de mântuire este dovada iubirii şi a încrederii pe care o are în noi. Dacă vrem, putem încerca să mergem pe drumul îngust şi plin de eforturi care urcă spre Domnul, dar nu suntem obligaţi s-o facem.

Şi pilda ne spune mai departe: "Atunci mâniindu-se, stăpânul casei a zis: "Ieşi în dată în pieţele şi uliţele cetăţii şi pe săraci, şi pe cei neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici"." Dacă renunţăm să înaintăm spre mântuire, spre viaţa veşnică, rămânem afară. Iar cei pregătiţi vor merge înainte. Aceştia sunt mai degrabă cei smeriţi, cei în suferinţă, cei care nu cunosc aroganţa şi slava deşartă. Iar ceilalţi?

Puţine cuvinte pilduitoare sunt mai dramatice decât acestea. Puţine pilde vorbesc mai categoric despre opţiunea care ne stă în faţă. Ar trebui să ne fie mereu prezentă în conştiinţă, în fiecare clipă. Căci în fiecare clipă suntem "poftiţi la cină". Şi în fiecare clipă găsim alte şi alte pretexte fără sensuri reale, inventându-ne o lume artificială, cu satisfacţii efemere, care nu duc nicăieri.

Din păcate, renunţăm la analize care ne-ar surprinde prin concluziile lor şi le abandonăm pentru contrafaceri seci, amorfe, ale unui limbaj cotidian lipsit de har şi fior sacru, a unei existenţe lipsite de har şi fior sacru.

Contemporaneitatea noastră capătă din ce în ce mai mult această tentă tragică de banalitate, de superficialitate, de pierdere a prezenţei harului şi a fiorului sacru. Contemporaneitatea noastră adoptă treptat o pseudoexistenţă în care valorile reale nu au ce căuta. În care domnesc aparenţa, falsa valoare, aroganţa unei străluciri autofabricate. Oare ne pot plăcea criminalitatea, minciuna, necinstea, falsa cucernicie, lipsa totală de decenţă? Ridicolul agresiv în care ne scăldăm? Ne satisface cu adevărat această stare de lucruri? Ce facem pentru a reîntoarce omenirea la stare de omenire, şi nu de haită pusă numai pe pradă, afundându-ne singuri în prăpastia distrugerii? În această lume în care înfloreşte cultura amneziei se mai poate vorbi de nobleţea naturii umane, pe care am uitat-o? Nobleţe pe care am înlocuit-o cu tartufisme de cea mai ridicolă speţă? Cu atitudini care mimează rizibil sfinţenia şi cuvioşia?

Da, în fiecare zi respingem invitaţia Celui care ne cheamă la masa Sa. Nu e cumva cazul să purcedem a ne schimba veşmintele înnoroite şi de a participa cu sfială şi nădejde la comuniunea cu El? Acum în preajma Crăciunului, când El vine printre noi în chip de Prunc nevinovat ca să ne aducă iarăşi bucuria speranţei, să ne îndreptăm asemenea magilor şi păstorilor spre ieslea în care s-a petrecut Minunea, cea mai grandioasă minune a omenirii, să ne închinăm şi să-I închinăm darurile noastre sărăcăcioase, cu certitudinea că steaua care străluceşte deasupra ne va călăuzi şi pe noi, departe de ticăloşia tuturor Irozilor, spre Împărăţia Cerească, spre veşnicia la care El ne cheamă.

În fiecare zi respingem invitaţia Celui care ne cheamă la masa Sa. Nu e cumva cazul să purcedem a ne schimba veşmintele înnoroite şi de a participa cu sfială şi nădejde la comuniunea cu El? Acum în preajma Crăciunului, când El vine printre noi în chip de Prunc nevinovat ca să ne aducă iarăşi bucuria speranţei, să ne îndreptăm asemenea magilor şi păstorilor spre ieslea în care s-a petrecut Minunea, cea mai grandioasă minune a omenirii."