Cel care huleşte căsătoria răpeşte şi slava fecioriei

Căsătoria este un post al castităţii pentru cei care se folosesc de căsătorie cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omeneşti să se sălbăticească. Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat şi o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate valurile poftei, prin acest trai legiuit dobândim multă linişte şi o păstrăm. Sunt unii oameni care n-au nevoie de siguranţa dată de căsătorie; în locul ei, aceştia îşi potolesc înverşunarea prin posturi, privegheri, culcări pe pământ şi prin multe alte nevoinţe pustniceşti. Pe astfel de oameni îi sfătuiesc să nu se căsătorească, dar nu-i opresc să se căsătorească. Deosebirea între sfat şi oprire este tot atât de mare cât de mare este deosebirea între constrângere şi libera alegere. Cel ce sfătuieşte lasă celui care-l aude libertatea de a urma sau nu sfatul lui; cel care opreşte îi răpeşte această libertate. În afară de aceasta, când eu sfătuiesc pe cineva să nu căsătorească, nu spun că este rea căsătoria, nici nu osândesc pe cel ce nu se lasă convins. Tu însă huleşti căsătoria, spui că este rea; iei rolul de legiuitor, şi nu de sfătuitor, şi, ca atare, urăşti pe cei pe care nu-i convingi. Eu nu-i urăsc; admir pe cei care se înscriu la această luptă a fecioriei, dar nu osândesc pe cei care rămân în afara luptei. Atunci aş avea dreptul să osândesc pe cineva, când alunecă spre un rău recunoscut de toţi drept rău. Dar n-am nici un drept să osândesc pe un om care se mulţumeşte cu un bine mai mic pentru că nu poate atinge un bine mai mare; el singur se lipseşte de lauda şi de admiraţia cuvenită celui care a îmbrăţişat binele cel mare, fecioria! Cum poţi să-mi spui că opresc căsătoria când nu osândesc pe cei căsătoriţi? Opresc desfrânarea, adulterul, dar nu căsătoria.

Cel care huleşte căsătoria răpeşte şi slava fecioriei. Cel care laudă căsătoria pune în lumină şi mai mult minunăţia fecioriei şi o face mai strălucită. O faptă nu-i o faptă grozav de bună când bunătatea ei reiese din comparaţia cu o faptă rea; dar când o faptă este mai bună decât faptele recunoscute drept bune de toată lumea, atunci fapta aceea este bună prin excelenţă. Şi eu voi demonstra că fecioria este o astfel de faptă bună prin excelenţă. După cum prin condamnarea căsătoriei se desfiinţează şi laudele ce se cuvin fecioriei, tot astfel, prin cruţarea căsătoriei de hulă, se laudă mai mult fecioria decât căsătoria. Este la fel cu frumuseţea trupurilor: nu spunem că unele trupuri sunt frumoase punându-le faţă în faţă cu trupurile schilodite, ci cu cele întregi, care n-au nici un cusur. Căsătoria este bună; şi tocmai pentru aceasta e minunată fecioria, pentru că e mai bună decât ce este bun şi este cu atât mai bună cu cât este mai bun căpitanul unei corăbii decât corăbierii, generalul, decât soldaţii. Dar, după cum, dacă omori vâslaşii unei corăbii, scufunzi corabia, iar dacă îndepărtezi de pe câmpul de luptă pe soldaţi, dai legat pe general în mâinile duşmanilor, tot astfel şi aici, dacă alungi căsătoria din rangul ei de vrednicie, ai desfiinţat şi slava fecioriei şi ai coborât-o în rândul celor mai mari păcate. Bun lucru este fecioria; sunt de acord şi eu. E mai bună decât căsătoria; mărturisesc şi asta. Dacă vrei, pot adăuga că este cu atât mai bună decât căsătoria pe cât este mai bun cerul decât pământul, îngerii, decât oamenii. Pot merge încă şi mai departe şi să spun ceva mai mult, anume că fecioria este superioară şi stării îngereşti; îngerii într-adevăr nu se însoară, nici nu se mărită, dar nu sunt alcătuiţi din trup şi sânge, nu locuiesc pe pământ, nu ţin piept unei mulţimi de patimi, n-au nevoie de mâncare şi băutură, nu-i pot încânta şi moleşi cântecele plăcute, nu-i poate atrage frumuseţea oamenilor, nu-i poate vrăji nimic. Cum este cerul de curat într-o amiază liniştită, netulburată de nici un nor, tot aşa sunt şi îngerii; nu-i tulbură nici o dorinţă; de aceea, e şi firesc să rămână necontenit luminaţi şi strălucitori.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie)