Cernica - lavra valahă

Ctitoria boierului Cernica Ştirbei, mare vornic, şi a doamnei sale, jupâneasa Chiajna, Mănăstirea Cernica a străbătut în cele peste patru secole de existenţă drumul de la schitul pomenit în hrisovul domnesc din 1608 al lui Şerban Vodă la lavra cea majestuoasă ce împărăţeşte pe cele două ostroave ale Lacului Cernica. S-au petrecut în aceste veacuri nu numai o sporire de zidiri, tot mai monumentale şi impresionante odată cu trecerea anilor, ci şi o creştere lăuntrică a duhului. Acesta şi-a pus sigiliul de neşters asupra legendarei chinovii valahe. Când acest topos a luat numele noului proprietar, Cernica, înlocuindu-l pe acela vechi de Grădiştea Floreştilor, ctitorul a purces la refacerea schitului ruinat şi a ridicat biserică falnică, iar în jurul ei a rânduit, potrivit celor scrise în hrisovul domnesc, viaţă de mănăstire „…într-un ostrov de lângă Floreştii de mijloc“ . Întemeietorul n-a înălţat doar aşezăminte menite a dăinui, ci s-a grijit şi de modul de vieţuire al obştii în aşa fel încât acesta să curgă după pravila şi rânduiala consacrată în cele mai prestigioase vetre monastice ale Ortodoxiei. Reiese cu limpezime acest lucru chiar din documentul domnesc al atestării, ce cuprinde şi apriga sa poruncă către cei din neamul său, cărora le cerea să nu se amestece cu nici un chip în numirea stareţilor, prerogativă ce trebuia să revină numai comunităţii călugăreşti. Aceştia, grăia documentul, urma să fie aleşi dintre cei mai vrednici vieţuitori închinoviaţi. Cerinţa aceasta ctitoricească s-a dovedit în timp roditoare. Din rândul monahilor de la Cernica s-au ivit mereu personalităţi puternice şi cu viaţă sfântă precum Gheorghe sau Calinic, canonizați pentru lucrarea lor de Biserica Ortodoxă Română. Faptele şi ostenelile unor asemenea trăitori au dus la crearea unui climat de solidă spiritualitate şi au făcut în vreme ca Cernica să capete renumele de lavră, de academie a Ortodoxiei în părţile valahe, unde a jucat un rol similar cu cel pe care l-a avut în Moldova Mănăstirea Neamţului. Nu întâmplător cea dintâi înflorire a vieţii monastice s-a săvârşit la Cernica în perioada stăreţiei unui ucenic al Sfântului Paisie de la Neamţ. E vorba de Sfântul Cuvios Gheorghe, ajuns în 1781 la conducerea schitului. Atunci a început acea fericită schimbare la faţă a Mănăstirii Cernica. Obştea decimată de ciumă s-a întărit numeric. Biserica mare a fost rezidită şi Cernica, aidoma Neamţului, a căpătat pe lângă rosturile de sălaş al rugii şi pe acelea de locaş al culturii şi spiritualităţii româneşti, cum nu fusese niciodată până la acel moment. Tot în răstimpul păstoririi Cuviosului Gheorghe s-a construit Biserica ”Sfântul Lazăr” din cimitirul mânăstiresc. Pulsa la acea vreme un zumzet de stupină din cele mari şi neostenite şi multă şi dulce era mierea strânsă din nectarele florilor câmpiei şi pădurilor Vlăsiei. Vestea acestui freamăt creator se răspândise în tot cuprinsul valah şi chiar mai departe în întinsurile ortodoxe. Cernica se bucura de preţuire pentru vieţuirea ca în pateric şi nobila strădanie cărturărească a unora dintre călugării săi. Mănăstirea din cele două ostroave ale Lacului Cernica îmbrăcase lamură de lavră. Era tărâmul izvodirii preacuratei lumini dumnezeieşti.

Făptuirile acestea de seamă au fost desăvârşite de un alt vieţuitor din cei aleşi şi cu viaţă sfântă, un ziditor de locaşuri şi un clăditor de suflete nepângărite, un vizionar şi jertfitor al slovei sfinte româneşti, Sfântul Calinic de la Cernica, stareţ al mănăstirii între 1818 şi 1850. Cuviosul Calinic este, alături de Episcopul Ioanichie Stratonichios, ctitor al Bisericii „Sfântul Gheorghe”, biserica cea mare, edificată între 1831 şi 1832, piatra preţioasă a acestui tezaur al arhitecturii monastice româneşti din veacul al XIX-lea. În jurul acestei viguroase şi aerate plăsmuiri ca de calcare scitice s-au prins în horă chiliile tivite înspre curtea interioară cu cerdace largi şi îmbietoare şi sprijinite la exterior de pereţi din piatră, de ziduri ca de fortăreaţă. Atunci Cernica a dobândit măreţie de cetate. Privit de la depărtare, complexul monahal împodobeşte ostroavele precum o coroană regească. Înlăuntru sălăşluieşte, cum percepi dintr-o ochire, o împărăţie a duhului, smereniei şi curăţiei fără de pereche. În vremea fericitei stăreţii a Sfântului Calinic aici au vieţuit călugări învăţaţi, umblători ce-au lăsat urme benefice pe cărările ce duc la Împărăţia cerului. S-a meditat şi s-a scris cuvânt sfinţit în acele timpuri. S-a tipărit carte cu mult tâlc şi cu veşmânt de preţ. Şcoli înalte au existat la Cernica pe atunci. De mare prestigiu s-a bucurat şcoala de pictură. Meşteri mari erau şi ferecătorii cărţilor sfinte, ai Evangheliilor, Liturghierelor, Psaltirilor, Ceasloavelor, Mineielor şi altora asemenea. Se cioplea cu iscusinţă lemnul, piatra, se modela cu har metalul. Creaţiile zămislite de minţi înaripate şi mâini dibace se văd şi azi în splendoarea lor originară, pe pereţii ctitoriilor, în spaţii memoriale, ori chiar în chiliile unde se nevoiesc călugării. Aşadar, Cernica s-a impus ca un mediu modelator pentru îndeletniciri artistice, ce-şi au mănoasele lor rădăcini în schituri şi mănăstiri. Vestita şcoală de pictură bisericească a lui Nicolae Polcovnici ne-a dăruit minunate întruchipări ale frumosului şi în acelaşi timp a format zugravii cei mari ce-au generat o mişcare artistică, aşa cum au fost zugravii care au ucenicit aici, Nicolae Teodorescu, dascălul de mai târziu al lui Gheorghe Tattarescu, David Adam şi Gheorghe Fruginschie. Copiştii de la Cernica au fost, la rându-le, veritabili artişti. Manuscrisele lor, descoperite de Nicolae Iorga, au intrat în patrimoniul Academiei Române. Gloria lavrei de la Cernica se leagă şi de prodigioasa activitate a Seminarului teologic monahal, unde, sub îndrumarea unor iluştri dascăli, au absolvit mari personalităţi, printre care s-a aflat şi Patriarhul Teoctist.
Dar Cernica a fost şi arborele din care au odrăslit, la fel ca şi la Neamţ, în Moldova, multe dintre mănăstirile ce îmbrăţişează cu şirag de nestemate cetatea lui Bucur. Ceea ce s-a sădit temeinic în epoci mirabile s-a păstrat cu pioşenie şi mai ales s-a îmbogăţit cu fiecare generaţie, ce şi-a lăsat indelebila amprentă. Cernica a fost mereu ocrotită de mai-marii bisericii ca un sanctuar al neamului românesc. Patriarhul Nicodim a restaurat biserica mare în 1938. Întregul aşezământ monahal a fost reînnoit în 1965-1967 de Întâistătătorul Justinian. Şi azi Cernica ţi se arată ca la ceasul răsăritului. E un topos care de-l atingi face să simţi din plin înfiorarea sacrului. Te afli, ai tot mai puternic senzaţia îndată ce-ai păşit în ostroave, într-o rezervaţie de îngeri, pe un colţ anteic. Cernica este neîndoielnic şi un însemnat testimoniu al faptelor trecutului, dar şi un tărâm mirabil al prezentului. 14.000 de volume s-au strâns pe rafturile Bibliotecii Mănăstirii. Unele dintre acestea, aproximativ 5.000, sunt cărţi de patrimoniu. Multe reprezintă opera vieţuitorilor de la Cernica. Au fost copiate sau scrise cu inima şi cu inspiraţie divină. În cimitir doarme somnul de veci o parte a elitei româneşti. Au ales să poposească în acest pământ întru veşnicie oameni aleşi, de la Gala Galaction la Dumitru Stăniloae, şi au făcut-o, e de bănuit, pentru că în viaţa lor Cernica a întruchipat dorita grădină a raiului. Şi aşa şi este, prin truda, ruga şi smerenia atâtor şi atâtor monahi şi stareţi, care însufleţiţi de credinţa şi menirea lor au dat în ostroavele de la Cernica chip Casei lui Dumnezeu pe pământ, una cu stihar de lumină parcă de la izvoarele lumii. I se potriveşte lavrei muntene sintagma pe care am atribuit-o într-un film chinoviei Neamţului, „mănăstirea mănăstirilor“. Cernica este mănăstirea mănăstirilor Valahiei.