Chemarea spre sfințenie

După cum se știe, întrucât s-a păstrat și ca o poruncă a Mântuitorului, creș­tinul este chemat spre sfințire: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” ­(1 Petru 1, 16). De altfel, acesta e motivul pentru care Cuvântul S-a Întrupat și a împlinit toată cutremurătoarea iconomie a mântuirii, până la moarte pe Cruce și Înviere, ca noi, văzând robirea lumii de către cei vicleni, să alegem, în chip liber, pocăința și sfințirea noastră. Iar imnografia Bisericii a sintetizat acest fapt, cu multă măiestrie, în unul dintre troparele Bobotezei: „Să cântăm credincioșii mărirea binefacerii lui Dumnezeu, cea pentru noi. Că făcându-Se om, pentru păcatul nostru, pentru curățirea noastră, Se curățește în Iordan, Cel ce este singurul curat și nestricăcios, sfin­țindu-mă pe mine și apele”.

Prin urmare, se poate sesiza că sfințirea constituie scopul fundamental al creștinului și nicidecum vreun oarecare comportament definitoriu, fie el chiar unul moral - deși moralitatea este totdeauna implicită. Facem această precizare, ­întrucât duhul secular al lumii a ­izbutit, din păcate, să asimileze, în mentalul colectiv, Creștinismul cu etica, prin urmare, cu un comportament moral. Odată acceptată pers­pectiva în cauză, ea a generat la rândul ei un soi de auto­mul­țumire, ba chiar de mediocritate în anumite medii creștine, unde s-a renunțat de bună voie la vocația sfințeniei, precum și la orice altă lucrare duhovnicească mai înaltă. 

Despre chemarea spre sfințenie nu au vorbit numai Sfinții Părinți din vechime și textele liturgice, ci și teologi mai apropiați de vremurile noastre, din secolul trecut, de pildă, precum părintele Dumitru Stăniloae, care a reiterat constant necesitatea unei comunități eclesiale vii, în care sfințenia să fie elementul distinctiv al acesteia, adică un spațiu unde să se realizeze transpunerea în faptă a urmării lui Hristos. Am ales exemplul cunoscut al părintelui Stăniloae, întrucât el a trăit cea mai mare parte a vieții sale în vremea dictaturii comuniste, când Biserica a fost nu doar sistematic șicanată și persecutată, dar și amenințată, ca nu cumva să propovăduiască oamenilor adevărul, iar cei ce au îndrăznit să nesocotească aceste amenințări au plătit cu închisoarea, iar alții chiar cu viața. Și comunismul - ca orice regim ce nu agreează deloc gândirea liberă și sfințirea poporului - își dorea o comunitate bisericească pur etică, fără aspirații mistice, mai înalte. Pentru ce aceasta? Întrucât nevoin­ța spre dobândirea sfințeniei deschide o altă ­perspectivă asupra vieții și lumii, pe care simplul comportament etic nu o poate produce. Și perspectiva sfin­țeniei atrage după sine o altă înțelegere asupra sensului vieții și lumii, cu totul nouă. Iar noutatea acestei înțelegeri rezidă în faptul că ea nu mai poate fi supusă intereselor egoiste ale unor indivizi fără scrupule, ci-și caută împlinirea în spațiul libertății lui Dumnezeu, care voiește ca făptura mâinilor Sale să fie asemenea Lui, iar nu un simplu rob, menit să satisfacă dorințele de stăpânire ale potrivnicilor Bunului Ziditor.