Chipuri ale monahilor osârduitori din pământul apostolic al Dobrogei

Există oameni ale căror nume istoria le păstrează în paginile documentelor, iar Biserica nu încetează să le rostească cu evlavioasă aducere aminte în rugăciuni. Nimic nu este mai prețios decât pomenirea, iar când aceasta se unește cu așezarea temeinică a datelor istorice, devine o binemeritată răsplată pentru osteneala celor care au slujit în tăcere, și‑au mistuit puterile pentru slujirea Bisericii și au lăsat în urma lor peceți luminoase.

În istoria apropiată a monahismului dobrogean se desprind, din negura unui veac zbuciumat, chipurile unor călugări care s‑au nevoit cu statornicie într‑o vreme de încercare, prigoană și apăsare. Printre acești osârduitori se numără părintele Silvan Costiuc, monah basarabean așezat dincoace de Prut, purtând în suflet credința, dorul și frumusețea unei lumi pe care vitregiile istoriei aveau să o rănească adânc.

Fir de lumină peste apele Prutului, în pământul apostolic dintre Dunăre și Mare

Părintele Silvan s‑a născut în anul 1925, la Sadaclia, în Basarabia, și a trecut la cele veșnice la 11 mai 1993. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Celic, unde s‑au așezat mai mulți clerici de rang înalt, precum și monahi și monahii care au slujit viața călugărească din Dobrogea. A străbătut o mare parte din frământatul veac al XX‑lea, purtând în ființa sa încercările istoriei, dar și puterea credinței nebiruită de vremuri.

Biblioteca „Panait Cerna” din Tulcea îl amintește între monahii înhumați la Celic‑Dere și consemnează faptul că a slujit, pentru o vreme, și la biserica din Mircea Vodă. Numele său rămâne legat nu doar de liniștea mănăstirilor dobrogene, ci și de slujirea pastorală, de apropierea față de oameni și lucrarea săvârșită în mijlocul unei comunități parohiale.

Basarabia în care s‑a născut era vestită prin statornicia credinței, prin limba română păstrată cu sfințenie și prin frumusețea tradițiilor strămoșești. Toate aveau să treacă prin cumplite încercări istorice. Cei care au plecat de acolo nu au purtat cu ei doar numele unui loc sau o simplă referință biografică, ci memoria unei lumi aparte, cu biserici, icoane, grai și rânduieli, o lume care, în mare măsură, avea să fie risipită sub apăsarea vremurilor.

Duhul Basarabiei s‑a întâlnit, prin asemenea oameni, în numeroase slujiri din ținuturile românești de dincoace de Prut. Legătura cu tradiția venită din acea parte a pământului românesc este deosebit de însemnată: ea vorbește despre o continuitate tainică a credinței, despre rădăcini care, chiar dacă au fost smulse dintr‑un pământ, au înflorit într‑altul.

Părintele Silvan Costiuc și‑a legat numele și de Mănăstirea Cocoș, unde a împlinit ascultarea stăreției. În vremea regimului comunist, o asemenea slujire era anevoioasă. Starețul trebuia să poarte grijă de biserică și de rânduiala liturgică, de obște și de gospodărie, dar, în același timp, să găsească o punte fragilă între ostilitatea unei epoci potrivnice credinței și nevoia ca mănăstirea să‑și continue mersul, păstrând nestinsă candela rugăciunii.

Mănăstirea Cocoș avea o tradiție bine înrădăcinată. Chiar dacă obștea nu era numeroasă, între zidurile ei se păstra suflul vieții duhovnicești. Monahii erau chemați să fie oameni ai rugăciunii, dar și buni gospodari, să unească privegherea cu osteneala mâinilor, slujirea Altarului cu grija pentru cele de fiecare zi. Așa trebuie înțeleasă și lucrarea părintelui Silvan: slujitor al Sfântului Altar, bun liturghisitor și păstrător al moștenirii spirituale a Dobrogei.

Cei care l‑au cunoscut îl evocă drept o prezență puternică, înzestrată cu numeroase daruri. Avea o voce frumoasă, ținută demnă și autoritate izvorâtă din prestanţa slujirii sale. A cunoscut și lucrarea din parohie, cu toate grijile și responsabilităţile ei, însă inima a rămas adânc legată de viața monahală, de liniștea mănăstirii și de ritmul sfințitor al slujbelor.

La sfârșitul călătoriei sale pământești, părintele Silvan a dorit să fie așezat spre odihnă la Celic‑Dere, unde se afla și una dintre surorile sale. Cimitirul mănăstirii nu este doar un loc al așteptării Învierii, ci și o adevărată filă de istorie monahală, scrisă cu rugăciunile, nevoințele și jertfele celor care odihnesc în țărâna sa. Alături de părintele Silvan au fost înmormântați, în diferite perioade, alți slujitori de seamă ai Bisericii, ale căror vieți au luminat acele ținuturi.

Astfel, monahul venit din Basarabia și‑a aflat locul de odihnă în pământul apostolic al Dobrogei. A purtat poverile unei epoci potrivnice Bisericii și a slujit acolo unde ascultarea l‑a chemat. Dincolo de puținele date păstrate în documente, chipul său rămâne mărturia unei vieți dăruite lui Dumnezeu, între mănăstirile Dobrogei și un fir de lumină care unește, peste apele Prutului, Basarabia credinței cu străvechiul pământ apostolic dintre Dunăre și Mare.

Arhimandritul Porfirie Ștefănescu - străjer al rugăciunii și păstrător al memoriei

A străbătut războaie, schimbări politice, prefaceri de hotare și apăsările unor vremuri potrivnice, fără ca acestea să‑i stingă râvna slujirii. Arhimandritul Porfirie Ștefănescu face parte din ceata slujitorilor statornici care au păstrat duhul rugăciunii într‑o epocă în care Biserica avea nevoie, mai mult ca oricând, de oameni neclintiți, capabili să ducă mai departe rânduiala Altarului și moștenirea duhovnicească a înaintașilor.

Există în monahism oameni care se adâncesc în rugăciune și dobândesc virtuți tainice, neștiute de lume; există monahi care zidesc biserici și chilii, care gospodăresc cu pricepere și înnoiesc vetrele mănăstirești; dar există și păstrători ai memoriei, oameni care adună urmele trecutului și le încredințează generațiilor viitoare, pentru ca nimic din jertfa celor de odinioară să nu se piardă. Un asemenea monah a fost arhimandritul Porfirie Ștefănescu, stareț al Mănăstirii Cocoș și slujitor legat vreme îndelungată de Mănăstirea Celic‑Dere.

S‑a născut în anul 1884 și a trecut la cele veșnice în 1977. Între aceste două hotare ale vieții sale s‑au așezat unele dintre cele mai dramatice prefaceri ale României: anii războiului, schimbarea frontierelor, perioada interbelică, cel de‑Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist. A văzut cum o lume se destrăma și o alta se ridica peste ruinele ei, cum vechile rânduieli erau puse la încercare, iar Biserica era chemată să‑și păstreze lumina în mijlocul furtunilor istoriei. Știm că a fost preot la Isaccea (din 1926) și în satul Rachelu din 1930.

Documentele referitoare la succesiunea stareților de la Mănăstirea Cocoş consemnează că, în anul 1943, protosinghelul Damaschin Doroș a preluat conducerea mănăstirii în locul arhimandritului Porfirie Ștefănescu. Această însemnare, aparent simplă, deschide o fereastră către o epocă în care povara stăreției era cu atât mai grea cu cât nesiguranța vremurilor se revărsa și asupra vieții monahale.

Mănăstirea Cocoș nu era doar un ansamblu de ziduri, chilii și rostuiri gospodăreşti. Purta o istorie, o obște, o tradiție liturgică și o rânduială de viață care trebuiau păstrate cu înțelepciune. Avea o gospodărie și o vie care se cereau bine administrate, iar starețul era chemat să răspundă unor multiple îndatoriri ale vieții mănăstirești. El trebuia să fie părinte al obștii, povățuitor duhovnicesc, slujitor al Altarului și, deopotrivă, gospodar veghetor, atent la cele necesare traiului de fiecare zi.

Mărturiile păstrate din acea perioadă vorbesc despre lucrările desfășurate în mănăstire și despre grija acordată întreținerii bunurilor ei. Ele ne arată că, dincolo de frumusețea slujbelor și de taina rugăciunii, viața unei mănăstiri se sprijină și pe munca zilnică, stăruitoare. Rugăciunea se împletește cu osteneala mâinilor, cântarea de la strană cu lucrul pământului, iar lumina lumânării cu sudoarea celui care păstrează și îngrijește darurile încredințate obștii.

Perioada în care arhimandritul Porfirie Ștefănescu a slujit la Mănăstirea Cocoș a coincis cu începutul celui de‑Al Doilea Război Mondial și, fără îndoială, cu numeroase încercări și provocări. Tulburarea lumii din afara zidurilor mănăstirii nu putea rămâne fără ecou înăuntrul lor. Cu toate acestea, rugăciunea trebuia să continue, Sfânta Liturghie să fie săvârșită, obștea să fie ocrotită, iar bunurile mănăstirii păstrate pentru vremurile ce aveau să vină.

După slujirea de la Cocoș, pentru arhimandritul Porfirie Ștefănescu a urmat o îndelungată perioadă petrecută la Mănăstirea Celic‑Dere. Aici, către apusul vieții sale pământești, a devenit nu doar martor al prezentului, ci și păstrător al unei istorii pe care vremea amenința să o acopere cu uitare.

Cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, arhimandritul Porfirie a așezat pe o troiță amintirea vechii biserici cu hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil”, cea de‑a treia biserică a Mănăstirii Celic‑Dere. Sfântul lăcaș fusese ctitorit de arhimandritul Atanasie și distrus de inundațiile din anul 1916. Zidurile fuseseră luate de ape, însă memoria lor nu s‑a risipit. De aceea, bătrânul arhimandrit a încredințat troiței ceea ce timpul nimicise în piatră, transformând‑o într‑un semn al aducerii‑aminte și într‑un cuvânt adresat celor ce aveau să vină după el.

Ajuns la vârsta de peste nouăzeci de ani, aproape de despărțirea de această lume, părintele Porfirie a socotit de cuviință să amintească generațiilor următoare ceea ce fusese înaintea lui. Prin această mărturie, el ne îndeamnă să nu uităm că fiecare mănăstire se înalță nu numai din piatră și lemn, ci și din rugăciunile, lacrimile, jertfele și ostenelile celor care au viețuit acolo.

Într‑o epocă în care multe lucruri se schimbau, iar vechile generații de monahi se stingeau una câte una, arhimandritul Porfirie Ștefănescu a lăsat o însemnare despre un loc care nu mai exista în înfățișarea sa de odinioară. Biserica fusese luată de ape, dar amintirea ei a fost salvată de la uitare. Zidirea pierise, însă chipul ei a rămas înscris în conștiința mănăstirii.

Celic‑Dere poartă până astăzi urmele luptei cu timpul și cu vitregiile istoriei. Biserica și chiliile vechii mănăstiri au fost afectate în anul 1916, iar actualul ansamblu monahal s‑a alcătuit printr‑un efort îndelungat de reconstrucție. Fiecare zid ridicat din nou, fiecare chilie și fiecare boltă mărturisesc despre răbdarea unei obști care nu s‑a lăsat biruită de ape, de războaie ori de încercările veacului.

Așezarea arhimandritului Porfirie la Celic‑Dere reprezintă, în chip simbolic, întâlnirea dintre memorie și prezent. Fostul stareț al Mănăstirii Cocoș a devenit păstrătorul amintirii unui altar dispărut, unind prin propria sa slujire două dintre marile vetre monahale ale Dobrogei.

Chipul său ne descoperă astfel cât de importantă (semnificativă) este unitatea spirituală a mănăstirilor dobrogene. Cocoș, Celic‑Dere și Saon, împreună cu celelalte altare ale ținutului dintre Dunăre și Mare, nu sunt vetre izolate, ci alcătuiesc o adevărată geografie duhovnicească. Între ele curge același izvor de rugăciune, se păstrează aceeași memorie a jertfei și se conturează aceeași lumină apostolică.

Într‑o asemenea stare de rugăciune și osteneală se înscrie și numele arhimandritului Porfirie Ștefănescu: slujitor devotat, stareț în vremuri tulburi și păstrător al unei memorii pe care a refuzat să o lase pradă uitării. Prin viața sa îndelungată, el a unit generații, mănăstiri și epoci, lăsând în urmă nu doar o însemnare pe o troiță, ci și îndemnul luminos de a păstra urmele celor care au trecut înaintea noastră pe calea slujirii lui Dumnezeu.

Ei au păstrat rânduieli, cărți, tradiții și amintiri, făcând ca istoria acestor locuri binecuvântate să nu se risipească în negura uitării. Din această perspectivă, arhimandritul Porfirie Ștefănescu a fost un păstrător al tradiției, un monah care a încredințat generațiilor următoare mărturia celor zidite, pierdute și renăscute prin jertfă.

Arhimandritul Pamfil Dubneac - de pe frontul văzut la lupta cea nevăzută

Istoria Bisericii Române din veacul al XX‑lea ne descoperă biografii în care se oglindesc încercările țării. Destinele oamenilor Bisericii s‑au împletit uneori cu războaiele, schimbările de hotare, prigoana și pribegia. În mijlocul acestor furtuni îi întâlnim și pe monahii veniți de dincolo de Prut, purtând în sufletele lor credința, graiul și rânduielile.

Unii dintre ei au fost călugări smeriți, ascunși de ochii lumii, dar luminați de Dumnezeu prin daruri duhovnicești; alții au ajuns să fie cinstiți între sfinți, așa cum este Cuviosul Sofian de la Mănăstirea Antim. Mulți au slujit în locuri diferite, așezându‑se la Mănăstirea Căldărușani, Sitaru (Balamuci), iar apoi răspândindu‑se în alte vetre monahale ale țării. I‑am întâlnit și la Mănăstirea Neamț, între ei numărându‑se viitorul ierarh Nestor Vornicescu, Elisei Slănină și alți slujitori care au purtat mai departe duhul Basarabiei.

În peregrinarea mărturisitorilor veniți de dincolo de Prut se înscrie și chipul arhimandritului Pamfil Dubneac. S‑a născut la 4 august 1910, în localitatea Voloave, județul Soroca, și a trecut la cele veșnice la 25 mai 1997. Drumul său, început în lumea basarabeană, la Mănăstirea Rughi-Soroca, când avea 15 ani, se alătură căilor celor apropiați Bisericii, care au fost purtați de valurile istoriei dintr‑un loc în altul, dar care și‑au păstrat neclintită chemarea. A urmat Seminarul monahal și o școală de croitorie. Serviciul militar l‑a urmat la Iași și Cernăuți.

La începutul slujirii, Pamfil Dubneac a fost preot militar în cadrul Episcopiei Armatei, instituție chemată să asigure asistența religioasă a ostașilor și să păstreze legătura dintre Biserică și lumea militară. Sub păstorirea Episcopului Partenie Ciopron, activitatea preoților militari a cunoscut o dezvoltare însemnată, iar, în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, aceștia au desfășurat pe front o intensă lucrare pastorală și misionară.

În lumea armelor, a primejdiei și a morții și‑a împlinit părintele Pamfil Dubneac o parte din preoția sa. Este amintit drept un slujitor apropiat Episcopului militar Partenie Ciopron, lucrând aproximativ 15 ani într‑o atmosferă aspră, în care preotul trebuia să fie, deopotrivă, părinte, duhovnic, mângâietor și vestitor al nădejdii.

Un preot militar era prezent în cele mai grele clipe ale vieții: înaintea luptei, lângă cei răniți și în apropierea morții. El trebuia să rămână alături de oameni când zgomotul armelor acoperea glasurile, iar nesiguranța zilei răscolea adâncul sufletului. Soldații cărora le slujea își puneau întrebări despre viață și moarte, despre rostul suferinței, despre Dumnezeu și despre veșnicie.

În asemenea împrejurări, preotul nu putea răspunde numai prin cuvinte. El devenea o prezență smerită, o candelă aprinsă în întunericul fricii, un chip al păcii în mijlocul războiului. Trebuia să se roage împreună cu ostașii, să‑i spovedească, să‑i întărească înaintea luptei și să rămână lângă cei răniți ori aflați în pragul morții. A fi preot militar, astăzi, sau odinioară, însemna o mare responsabilitate; cu atât mai grea era slujirea în vremea unui conflict armat, când fiecare zi putea deveni hotar între viață și veșnicie.

După încheierea războiului, regimul politic ajuns la putere a început să privească cu suspiciune structurile Bisericii și, mai ales, legăturile cu armata. Vechea lume se destrăma, iar slujirea preoției militare avea să fie desființată. Tot ceea ce amintea de rânduielile anterioare era cercetat cu neîncredere, urmărit și îndepărtat.

Pamfil Dubneac a fost cercetat de regim, asemenea multora dintre cei care nu erau pe placul noii stăpâniri. Drumul său a trecut apoi prin mănăstirile Antim, Căldărușani, dintre marile vetre care i‑au primit pe monahii basarabeni risipiți de vitregiile istoriei. De acolo a ajuns la Mănăstirea Celic‑Dere, unde avea să rămână vreme îndelungată.

Trecerea sa de la slujirea militară la viața monahală poate fi privită ca o mutare de pe un front văzut pe un altul tainic și neîncetat. Dacă în armată îi slujise pe oamenii aflați sub arme, la Celic‑Dere avea să slujească sufletelor aflate într‑o luptă nevăzută și permanentă, uneori mai grea decât cea dintâi. Pe câmpul de luptă văzuse rănile trupului; în mănăstire era chemat să se apropie de rănile lăuntrice ale omului, de frică, deznădejde, cădere și dorul după Dumnezeu.

Esența vocației sale a rămas însă aceeași: preotul este chemat să fie aproape de oameni, să le poarte poverile, să le asculte durerea și să le deschidă o fereastră către nădejde. Se schimbase numai locul slujirii. Uniforma militară și vuietul frontului rămăseseră în urmă, dar lupta duhovnicească își continua mersul în taina chiliei, în fața Sfântului Altar și în inimile celor care cereau cuvânt de mângâiere.

Slujirea la Celic‑Dere, mai ales în anii regimului comunist, nu a fost deloc ușoară. Biserica era obligată să viețuiască într‑un spațiu îngust al constrângerilor, al supravegherii și neîncrederii. Mănăstirile supraviețuiau cu greu, purtând povara lipsurilor și a presiunilor politice. Li se puteau lua bunurile, libertatea de mișcare și mijloacele materiale, dar nu li se putea smulge credința.

În anii care s‑au perindat, arhimandritul Pamfil Dubneac este amintit ca slujitor statornic al obștii Mănăstirii Celic‑Dere, preocupat de păstrarea și adâncirea vieții duhovnicești din Dobrogea. Acolo și‑a continuat lucrarea în liniște, purtând cu sine experiența frontului, suferința unei lumi dispărute și statornicia monahului care înțelege că adevărata biruință nu se dobândește prin puterea armelor, ci prin credință, răbdare și rugăciune.

În vremurile de restriște, mănăstirilor le mai rămăsese, mai presus de toate, credința. Iar credința, atunci când este păstrată de oameni statornici, poate deveni zid mai tare decât piatra, liman în mijlocul furtunii și lumină pe care nici o putere potrivnică nu o poate stinge.

Trei drumuri, o singură mărturie

În vremurile de demult, obștile de monahi și de monahii erau chemate să păstreze rânduiala sfântă într‑o lume în care tot ceea ce ținea de credință era restrâns, împins către margine și alungat din viața publică. În asemenea timpuri, păstrarea unei slujbe, a unei cărți, a unei candele nestinse sau a unei simple însemnări putea deveni o adevărată mărturisire.

Duhovnicii, preoții și monahii acelor ani au fost repere luminoase și sprijin pentru oamenii prinși într‑o luptă deosebit de grea. Ei nu au păstrat doar zidurile mănăstirilor, ci și trăirea lor lăuntrică: rugăciunea, rânduiala liturgică, memoria înaintașilor și nădejdea că furtuna istoriei nu va putea stinge lumina lui Hristos.

Mănăstirea Celic‑Dere fusese greu încercată de revărsările apelor. Întregul ansamblu monahal cunoscuse perioade de refacere și reconstrucție legate de anii 1916 și 1947, după ce biserici și vechi zidiri fuseseră distruse de inundații. Apele luaseră altare, chilii și urmele materiale ale unor generații, însă nu au putut lua credința celor care au rămas.

Monahii și monahiile de la Celic‑Dere au primit astfel o îndoită misiune: să păstreze credința și, în același timp, să salveze locul în care această credință fusese mărturisită. Ei trebuiau să ocrotească rugăciunea, dar și zidurile amenințate de ape, de sărăcie și de nepăsarea vremurilor. Prin osteneala lor, ceea ce fusese risipit s‑a adunat, ceea ce fusese rănit s‑a vindecat, iar ceea ce părea pierdut a început din nou să înflorească.

Arhimandritul Pamfil Dubneac a aparținut unei asemenea generații. Basarabia natală, preoția militară, anii cumpliți ai războiului, inundațiile care au lovit vatra monahală și schimbarea regimului politic au fost tot atâtea praguri grele pe care a trebuit să le treacă. Privite împreună, ele alcătuiesc nu doar biografia unui om încercat, ci și o puternică lecție de statornicie, răbdare și slujire, rămasă aproape uitată sub trecerea timpului.

Într‑un popas făcut în cimitirul Mănăstirii Celic, am descoperit trei drumuri care, după ce au străbătut locuri și slujiri diferite, s‑au întâlnit la capătul lor pământesc. Sunt drumurile părintelui Silvan Costiuc, ale arhimandritului Porfirie Ștefănescu și ale arhimandritului Pamfil Dubneac. Fiecare a venit dintr‑o altă zare a vieții, purtând propriile încercări, dar toți și‑au aflat odihna în același loc al rugăciunii pământului apostolic.

Viețile lor nu aparțin numai Mănăstirii Celic‑Dere. Ele se leagă de alte mănăstiri și altare sfinte, de Mănăstirea Cocoș, de Antim și Căldărușani, de parohiile și locurile în care au slujit, dar și de istoria Episcopiei Armatei. Biografiile lor alcătuiesc o hartă a slujirii, întinsă din Basarabia până în Dobrogea, de pe fronturile războiului până în liniștea chiliilor și de la răspunderea stăreției până la ascultarea smerită, ferită de ochii pizmași.

Toți au făcut parte dintr‑o generație care și‑a continuat slujirea, în pofida tuturor încercărilor. Au răbdat mult, au suferit și au fost siliți să tacă. Nu au putut mărturisi întotdeauna prin cuvinte, dar au vorbit prin statornicia lor, prin slujirea Liturghiei, săvârșită în vremuri potrivnice, prin grija față de mănăstiri și prin fidelitatea față de chemarea primită.

Celic‑Dere a devenit locul în care aceste itinerare, lupte și slujiri s‑au întâlnit pentru a aștepta cea din urmă zi a istoriei. Mormintele lor, așezate unul lângă altul, nu sunt doar semne ale trecerii, ci praguri ale așteptării. Sub țărână nu se află destine încheiate, ci vieți încredințate Învierii de obște.

Ultimul popas nu trebuie privit ca un sfârșit. Preoții care odinioară au slujit în mănăstiri, parohii și alte locuri, iar unii dintre ei i‑au însoțit pe ostașii țării, au rămas să asculte mai departe Sfânta Liturghie. Din cimitir, ei continuă să fie cuprinși în rugăciunea obștii și în pomenirea săvârșită la Sfântul Altar.

Mormintele lor ne amintesc de neliniștea unei epoci tulburate, dar mai ales de puterea locurilor de rugăciune, mai adâncă și mai statornică decât zbuciumul vremurilor.

Regimurile politice s‑au schimbat, războaiele au trecut, apele s‑au retras, însă mănăstirea a rămas, iar rugăciunea și‑a continuat curgerea asemenea unui izvor tainic.

Când evocăm biserici și mănăstiri, ziduri vechi, picturi și locuri încărcate de istorie, suntem datori să‑i pomenim și pe oamenii care au făcut posibil ca toate acestea să dăinuie. Înainte ca zidurile să fie restaurate, ele au fost păstrate prin jertfa unor oameni. Înainte ca picturile să poată fi din nou privite, cineva le‑a ocrotit de uitare. Înainte ca mănăstirile să redevină vetre înfloritoare, monahi și monahii au rămas lângă ele în anii lipsurilor, ai amenințărilor și ai tăcerii.

Prin asemenea slujitori, vetrele monahale ale Dobrogei au rămas faruri ale credinței, a căror lumină străbate până departe. Lumina lor nu izvorăște numai din frumusețea bisericilor, ci și din viețile celor care au privegheat în ele, au săvârșit Sfânta Liturghie, au păstrat cărțile de cult, au îngrijit gospodăriile și au cinstit memoria locurilor.

Întâlnim, așadar, nume diferite, vieți scrise în chipuri aparte și forme distincte de slujire, dar aceeași mărturie: în vremurile grele, Biserica a avut oameni care și‑au împlinit datoria. Viața lor, împreună cu mormintele aproape uitate, constituie o prețioasă moștenire duhovnicească și istorică.

Fie că vorbim despre răspunderea stăreției, despre păstrarea continuității monahale, despre slujirea militară sau despre lucrarea duhovnicească, aceste biografii se întâlnesc în același punct: fidelitatea față de Biserică și față de chemarea primită de la Dumnezeu. Unul a păstrat o mănăstire în vremuri potrivnice, altul a salvat memoria unui altar luat de ape, iar altul i‑a însoțit pe ostași în fața morții și apoi sufletele în lupta nevăzută.

Poate că, într‑o zi, monahi și monahii, teologi și istorici vor întreprinde o cercetare documentară mai amplă asupra acestor vieți. O asemenea lucrare ar putea aduna mărturiile celor care i‑au cunoscut, documente răspândite în diferite publicații și, mai ales, izvoare păstrate în fondurile documentare ale Episcopiei Tulcii și ale Episcopiei Armatei. Alături de acestea, alte surse încă necercetate ar putea scoate la lumină fapte, slujiri și încercări pe care timpul le‑a acoperit.

Până atunci, cele trei morminte vecine din cimitirul Mănăstirii Celic‑Dere rămân asemenea unor file dintr‑o carte încă nescrisă pe deplin. Ele ne vorbesc despre trei monahi care au străbătut războaie, ape, pribegii și prigoane, fără să‑și părăsească slujirea. Au viețuit în locuri diferite, au purtat ascultări felurite și au cunoscut încercări grele, iar acum odihnesc unul lângă altul, în aceeași așteptare.

Nădăjduim că cei care se învecinează în cimitirul Mănăstirii Celic‑Dere sunt împreună și în Împărăția lui Dumnezeu, unde războaiele încetează, apele nu mai nimicesc, prigoanele nu rănesc, iar slujirea credincioasă își primește cununa în lumina neînserată a Preasfintei Treimi.