Cina cea de Taină

„Cina cea de Taină“ - un tablou pe care deseori îl întâlnim în casele oamenilor; e prezent pe pereţii unor biserici; ne este foarte familial. Care este însă înţelesul lui? Ce ne spun tabloul în ansamblu şi personajele reprezentate? La aceste întrebări şi la altele se va încerca un răspuns în cele ce urmează.

„Cina cea de Taină“ a lui Leonardo da Vinci (1452-1519) decorează un perete al trapezei Mănăstirii „Santa Maria delle Grazie“ din Milano. Este o pictură care are dimensiuni mari: 4,60 x 8,80 m. A fost realizată în perioada 1495-1497. Intenţia autorului a fost aceea de a favoriza contemplaţia: călugării dominicani se întâlneau aici pentru a lua masa. Pictorul reuşeşte să sugereze că viaţa comunităţii călugăreşti este o prelungire a vieţii lui Cristos şi a apostolilor.

Leonardo a terminat pictura destul de greu (1495-1497) din cauza preocupării sale obsedante în a găsi cele mai potrivite chipuri şi expresii pentru personajele sale. Se spune că cel mai mult şi-a cheltuit timpul pentru a găsi figura lui Iisus.

Tematica aleasă nu este nouă, ci este una dintre cele mai frecvente şi îndrăgite teme începând de la Giotto. Leonardo a făcut multe studii, cercetări şi desene înainte de a ajunge la varianta finală. Într-un desen, de exemplu, repropune schema tradiţională cu Iuda şezând singur în partea opusă a mesei.

Tabloul îmbină evenimentele individuale relatate în evanghelii, de la anunţarea prezenţei unui trădător până la introducerea Euharistiei: momentul prezentat în pictură este o întâlnire a celor două evenimente.

Prin urmare, reacţiile ucenicilor se raportează atât la trecut, cât şi la evenimentele ulterioare. În acelaşi timp, totuşi, introducerea Euharistiei rămâne în mod clar evenimentul central.

Privirea observatorului se mută de la stânga şi de la dreapta spre centru cu ajutorul mimicii formate din mâinile apostolilor. Este momentul când apostolii se întreabă care dintre ei este autorul trădării; se recunosc Ioan şi Iuda la dreapta lui Iisus. În stânga tabloului, aproape de capătul mesei, este un om cu mâinile deschise: este vorba despre Andrei care concretizează în mod vizibil gestul de la Liturghie; la fel ar putea fi interpretat şi gestul lui Iacob din dreapta tabloului.

Cristos este în centru; cu mâinile Sale arată către pâine şi vin, făcând din Euharistie evenimentul central. Cristos, Andrei şi Filip vorbesc despre Euharistie.

În alte tablouri, Cristos şi apostolii apar ca figuri statice, aliniate de-a lungul mesei, cu Iuda în partea cealaltă a mesei şi cu Ioan care-şi pleacă mereu capul pe pieptul lui Iisus.

Compoziţia lui Leonardo este deosebit de simplă, Iisus fiind axul de simetrie şi centrul de interes, restul personajelor repartizându-se simetric, în grupuri de câte trei, de-o parte şi de alta, într-un singur plan, în prim-plan. În spatele personajelor se profilează cerul albastru prin trei ferestre ce dau spre exterior.

„Adevăr, adevăr vă spun vouă, unul dintre voi mă va vinde“ (Matei 26, 21), spune Mântuitorul. Leonardo surprinde reacţia fiecărui participant la cină, protestul faţă de această trădare. Surprinde, în concordanţă cu personalitatea, caracterul şi temperamentul fiecăruia, expresivitatea chipului, înregistrând 12 ipostaze diferite.

Apostolii, de la stânga la dreapta, sunt: Bartolomeu, Iacob cel Mic, Andrei, Iuda, Petru, Ioan, Toma, Iacob cel Mare, Filip, Matei, Iuda Tadeu, Simon.

Întreaga reprezentare este supusă unor reguli riguroase de simetrie şi de perspectivă, dând iluzia că spaţiul real al sălii de mese se prelungeşte până în spatele scenei. Ca să ajungă la acest efect, Leonardo a folosit şi alte elemente: dimensiunea mărită a figurilor (mai mari decât în realitate), puternica intensitate dramatică redată în diferitele expresii ale apostolilor. Se creează astfel iluzia spaţială şi senzaţia că mesenii din această lucrare sunt alături de cei reali din sala de mese.

„Cina cea de Taină“ a lui Leonardo este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase şi mai importante lucrări din istoria picturii. Calitatea picturii murale a fost recunoscută la foarte scurt timp după încheierea lucrării; au fost făcute copii şi a fost lăudată în scrierile vremii. După cucerirea oraşului Milano, în anul 1499, se spune că regele francez şi-a exprimat dorinţa de a duce pictura în Franţa, dar sfetnicii săi se pare că l-au convins să nu facă aceasta, pe motiv că, din cauza condiţiilor tehnologice ale vremii, transportarea picturii ar fi însemnat distrugerea acesteia.