Cine ne împiedică să urcăm scara?

Dacă privim postul ca pe o călătorie spirituală, un urcuş duhovnicesc spre propria înviere, atunci poticnirea sau căderea de pe una din treptele pe care urcăm apare ca un deznodământ firesc pentru cineva care nu s-a antrenat, ci începe drumul doar odată cu lăsatul secului din anul respectiv.

Continuând cu această comparaţie, voi spune că orice om care vrea să escaladeze un vârf se pregăteşte/antrenează şi îşi ia doar bagajele necesare, fără a adăuga balast. Orice lucru în plus poate duce la surmenaj şi, foarte probabil, la abandonarea escaladării. Dacă pe deasupra mai este şi timp ploios sau te prinde ploaia în drum, atunci e şi mai greu.

În plan duhovnicesc, antrenamentul nostru nu trebuie să înceteze, pentru că altfel apare „burta“, ca semn al lâncezelii şi uitării de ţintă. Teoretic, atunci când am pornit pe drumul pe care ne îndrumă Biserica, cunoaştem deja ţinta sau vârful ce trebuie escaladat. Cu toate acestea, ne vedem în fiecare Post ca la începutul drumului! Şi nu e grav că e început, căci în fiecare an şi zi punem început, dar pentru o altă treaptă sau continuăm să stăm bine pe aceeaşi treaptă, ci faptul că am căzut, şi acest lucru ni se pare firesc. Adică, un nou Post, un nou început! Şi aşa de fiecare dată: de la zero!

Nu este uşor să te lepezi de patimi şi cu atât mai greu este să dobândeşti virtuţile în lumea în care trăim. Secularizarea nu este doar o sperietoare care se referă la Apus, ci o realitate care ne-a cuprins şi pe noi, chiar dacă aceasta se manifestă total diferit prin părţile noastre. Adică, nouă ni se pare deja firesc să vedem oamenii atacând credinţa şi tradiţiile, gândind că aceasta este doar o defulare a unor sentimente adolescentine sau mimarea unor acţiuni văzute la televizor. Nu ne punem nici un moment întrebarea ce a provocat, cu adevărat, această stare.

Vrem, nu vrem, ajungem din nou la nevoia de comunitate. Ştim că biserica înseamnă adunare, sau mai exact comunitate. Dar ce este sau cum ar trebui să fie această comunitate nu ştim sau nu ne pasă. Individualismul exacerbat al persoanelor care trăiesc atât de aproape unul de celălalt este cu adevărat înfricoşător. Nici chiar monahii nu au rămas singuri până la urmă, adoptând în marea lor majoritate viaţa comunitară, de familie unită a creştinilor râvnitori.

Noi însă, în lume fiind, ne închipuim că pătrăţica noastră este deja mântuitoare, mai ales dacă mergem la biserică, mai rar sau mai des. Nu e treaba noastră ce se întâmplă cu ceilalţi. Şi nu mă refer la planul social, pentru că acesta este socotit astăzi prioritar, ci la cel spiritual. Viaţa spirituală cu sincope sau lipsa acesteia afectează în mod sigur întreaga comunitate. Altfel, de ce a insistat Sfântul Apostol Pavel să fie exclus din comunitate acel păcătos din Corint care s-a îndreptat ulterior?!

Deşi nu există un răspuns foarte clar la întrebarea din titlu, sunt convins că lipsa sau stingerea comunităţii adevărate reprezintă o piedică în realizarea virtuţilor, pentru că, de fiecare dată când nu ne pasă de greşelile celuilalt, suntem mustraţi de conştiinţă. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci scara e departe de noi.