Colind într‑un Crăciun al împrimăvărării românești

Era în acel de neuitat sfârşit de decembrie 1989 o febrilitate şi o smintire în tot şi în toate. Timpul avea o grăbire furtunatecă, un neastâmpăr nedomolit şi presimţeai sub carapacea de gheaţă, acoperind întinderile româneşti, dedesubtul oghealului unei linişti aparente, o fierbere de adâncuri, ce va fi curând clocot. Viaţa îşi urma într‑un fel mai înfrigurat ca de obicei ritualurile. Se apropia Crăciunul şi oamenii, în pofida atâtor nelinişti fără răspunsuri, se pregăteau să săvârșească datina şi să trăiască misterul cel mereu reînviat. Şi deodată mămăliga a explodat. De sub gheaţa cea groasă au ţâşnit grohotişurile nemulţumirii şi revoltei. Sadovenienele „dureri înăbuşite” luaseră foc şi flăcările cuprinseseră toată suflarea românească. Timişoara întâi, cu jertfele ei, apoi Bucureştii, cu însângeratul lor obol, şi după aceea întreaga Românie se rosteau într‑o corală a izbăvirii şi speranţei renăscute. Crăciunul părea, cel puţin pentru mine şi colegii mei de la Radio Iaşi, al cărui glas se auzea din nou din amiaza zilei de 22 decembrie 1989, să‑şi piardă din tâlcurile lui împământenite, acelea de sărbătoare creştină a familiei şi păcii. După ce se luminase ca într‑un răsărit ceresc în 22 şi românii se cuminecaseră din bucuria libertăţii atâta amar de vreme întemniţată, primejdii şi ameninţări mortale năvăliseră asupră‑le. Existenţa se aşeza brutal sub semnul sângelui, al spectrului războiului civil. Orele astrale deveniseră confuze şi orizontul luminos al zilei deşteptătoare se întunecase spre noptatec. Era vremea manipulărilor şi confruntărilor, a luptei disperate pentru putere şi a încercărilor de a păstra, eminescian vorbind, clipa cea repede ce ni s‑a dat.

Noi jurnaliştii de la Radio Iaşi n‑apucasem bine să ne dedulcim din enorma satisfacţie a regăsirii, după cinci ani de surghiun, a căminului pierdut. Timpul n‑avea deloc răbdare cu noi. Din aproape nimic, din vibrarea sufletului, trebuia să renască o instituţie, necesară ca aerul în acel moment. Evenimentele, ce se derulau într‑o învârtejire funambulescă și tragică, cereau o reacţie rapidă, profesionistă, onestă şi câteodată chiar jertfitoare. Cu stângăciile inerente unui nou început, cei mai mulţi dintre colegii mei au fost la înălțime şi s‑au comportat ca nişte veritabili reporteri de război. Atmosfera era la Radio Iași în acele zile de bivuac din spatele liniei întâi. Tabul de la poarta studioului şi subunitatea de militari cu puştile în bandulieră, condusă de căpitanul Dănuţ Chirilă, trecut de ceva timp la cele veșnice, întăreau impresia de spaţiu cazon şi de teatru al unor operaţiuni militare. Crăciunul, cu bucuriile lui domestice, de neegalat, nu prea bătea la ușa noastră. Găseam, totuşi, fărâma de timp să ne gândim, să visăm şi să dăruim în premieră, prin cântec şi verb, ascultătorilor noştri atmosfera unică a marii sărbători creştine.

Bucuria se împletea cu teama. În stradă lumea umbla cu fereală, aproape furișându‑se, înaintând mai mult pe lângă ziduri și la adăpostul împrejmuirilor grădinilor și curților de pe strada care tocmai își lepădase numele de Karl Marx, spre a primi tot în acele zile cel vechi de română și apoi pe acela izgonit de comuniști, Lascăr Catargiu. Starea aceasta ca de asediu era accentuată de prezența mai multor tineri, alături de soldații de veghe, care sub pavăza mașinii blindate a Armatei verificau mașini și trecători. Dar marea sărbătoare a Nașterii își croia drum vitejește, de neoprit, prin această atmosferă sumbră, luminând‑o. În dimineaţa din ziua de Ajun, ca într‑un miracol, în Cabina numărul 1 a Radioului Iași, devenită un fel de casă de melc pentru mine, și‑a făcut apariția un preot. Îl ştiam bine, pentru că la Biserica Frumoasa, azi din nou așezământ monahal, oficiase cununia unor tineri, cărora le fusesem naş. Chipul lui de icoană veche împrăştia străluminare cerească. Era părintele Roată. În spaţiul strâmt de nacelă al cabinei pogorâsem dintr‑odată prin cântările Sfinţiei Sale în ieslea Betleemului. Răsuna un colind cu mireasmă primăvăratecă, ce presăra jur‑împrejur verdele cel crud al renașterii. Era semn al reînvierii și dezrobirii credinței unui popor, care regăsea libertatea datinei, de care cei mai mulți dintre români nu se rupseseră, deși li se poruncise. În lăuntricitatea lor ascultau porunca din înalturi. Ascultam fără să clipesc și sufletul mi se fericea, iar ochii mei plângeau. La fel lăcrimau și cei ai colegilor din regie, așa cum zăream prin ochiul de sticlă al cabinei de crainic. Îmi închipuiam emoția ce pusese stăpânire pe ascultători, în făpturile cărora, de bună seamă, bucuria alunga încordarea și semăna pacea cea dumnezeiască. Totodată, mă gândeam cât de bucuros ar fi fost tatăl meu, preotul Ilie, să se fi împărtăşit din săvârşirea acestei minuni, să fi putut și el colinda de Crăciun la un post de radio. N‑avea îndoială că în ceruri, unde se găsea sufletul lui, fusese cuprins de o mulțumire fără de seamăn. Crăciunul acelui de neuitat an 1989 se înstela cu a lui unicitate și deschidea porțile unei mirabile primăveri. Se împrimăvăra ca într‑o facere de minuni peste întinderile cuprinsului românesc, în rotundul său pâine.