Coloana celestului târg

În toamna anului 1953 am devenit elev, în clasa a IV-a, al Şcolii Generale Nr. 1 din Fălticeni, fosta Şcoală Domnească „Alexandru Ioan Cuza”, cel mai vechi aşezământ de învăţătură al urbei, ctitorit în anul 1842 de un cleric, Neofit Scriban, de bună amintire, ziditor de instituţii cu răsfrângeri benefice în viaţa târgului de pe Şomuz. Pe atunci nu ştiam nimic despre glorioasa istorie a şcolii în care învăţam. În vremea aceea se vorbea cu teamă şi fereală despre trecut. Dis­cursul oficial privea doar prezentul luminos şi viitorul de aur. Mai tot ceea ce se petrecuse însemnat mai-nainte de instalarea la putere a comuniştilor era retrograd şi trebuia aruncat la lada de gunoi a istoriei. Ce importanţă avea faptul că aici deprinsese buchile elita şi mulţi dintre absolvenţi ajunseseră oameni de seamă? Nu erau şi aceştia decât nişte „burghezi” nefrecventabili. Trecutul era stingheritor pentru cei care, cu buldozerul, îşi propuseseră să construiască „o lume nouă”.

Această sminteală îşi găsea expresia şi în încercarea de uniformizare, de înlăturare a elementelor particularizante, ca şi cum totul ar fi fost o apă şi-un pământ şi viaţa începea de la capăt. Sub un asemenea tăvălug demolator, şcolile româneşti şi-au pierdut nobilele nume de pe frontispicii. Aşa şi acest lăcaş al învăţăturii cărţii, în loc de „Alexandru Ioan Cuza”, a fost numit cu un număr, Şcoala Generală Nr. 1, denumire ce nu mai individualiza, ci ducea cu gândul la numerotarea carcerală.

În pofida acestei tentative de depersonalizare, şcoala avea pe mai departe o faimă în ţinut, pe care nu izbutise să o dea la o parte maşina de propagandă a noului regim. Se păstrau surprinzător un ştaif şi un panaş, ce ţineau de perioada anterioară, binefăcătoare, semne ale unei normalităţi ce nu reuşea a fi dislocată cu una, cu două de pustiitoarea stăpânire revoluţionară. Acesta, cred, a fost motivul pentru care tata, statornicit paroh la Fălticenii Vechi, alesese să mă transfere de la Mănăstioara, unde învăţasem primele trei clase primare, la Şcoala Generală Nr. 1 de pe strada Sucevei. Părintele meu aflase, de bună seamă, că aici se învăţa carte. La Generală Nr. 1 am şi absolvit ciclul gimnazial, deşi un an, în a VI-a, am fost elev la Şcoala Generală Nr. 2. La Mănăstioara, cătunul din cuprinsul comunei Preuteşti, doamna învăţătoare Turculeţ preda la două clase deodată, într-o săliţă în care se aduna o mână de copii. La Fălticeni m-am trezit într-o clasă numeroasă. Colegii, târgoveţi mai toţi, erau dezinvolţi, ceea ce putea fi un handicap pentru unul venit de la ţară. Am surmontat repede obstacolul datorită, pe de o parte, tactului învăţătoarei, neuitata doamnă Roman, exigentă, dar şi afectuoasă când se cerea, iar pe de alta, mulţumită capacităţii mele de a mă adapta şi a-mi pune în valoare înzestrarea de care nu eram lipsit. Mă înscrisesem de îndată în competiţia pentru locurile din frunte şi mă duelam cu Rumelia şi Cristina, ele mai tenace, eu mai puţin, dar prinzându-le pe toate din zbor şi din zăbava lecturilor extraşcolare. Această întrecere sub semnul fair-play-lui a continuat şi în clasa a V-a a cărei dirigintă era energica doamnă Onofriescu. Bătălia şi-a urmat cursul şi la liceu.

Aici, la Şcoala Generală Nr. 1, am păşit cu sfială. Totul arăta mai impunător ca la Mănăstioara. Te rânduiai cu respect şi căutai să te armonizezi cu o atmosferă elevată. O creau mai ales dascălii. Probitatea, profesionalismul şi devotamentul lor au fost constante ale corpului didactic de la „Cuza”. Profesorii au conferit un solid şi meritat prestigiu acestei instituţii şcolare. Nu a fost şi nu este o şcoală oarecare, ci una de ţinută. Tradiţia a generat mereu elanuri proaspete. Evocarea trecutului bogat în fapte alese a reprezentat un catalizator pentru lucrarea sporitoare a prezentului. Şcoala şi-a făurit un mediu al ei, stimulator pentru ziua de azi şi cea de mâine. Sigur, nu toţi cei peste 175 de ani de existenţă au fost egali. S-au succedat lumini şi umbre, însă traiectoria celor 17 decenii şi jumătate şi câţiva ani a fost cel mai adesea suitoare, iar scoborâşurile niciodată prăpăstioase.

Timpul, eminescian vorbind, a crescut în urmă. S-a strâns un avut spiritual, s-a scris o cronică cu intarsii de preţ. Pe aceste temeiuri se construieşte, cu toate tulburările prin care trecem, prezentul şi se configurează viitorul. Această statornică dinamică a făcut, de bună seamă, ca şcoala să fie percepută drept una dintre coloanele de reazăm ale celestului târg al Fălticenilor.