Comedia românească între candoare și cinism: „Afacerea Est” și „6,9 pe scara Richter”

Ne fac comediile mai buni sau mai răi? Păi, depinde cum râdem și ce anume ne face să râdem. Iar asta depinde, în primul rând, de atitudinea regizorală față de personaje și situații. Este comicul cinic, în sine? Da, ne-ar învăța un Woody Allen, dar cu totul altceva ne învață Charlie Chaplin și altceva Buster Keaton. Există un comic cinic, un comic umanist și unul filosofic.

Amestecate sau în stare pură, toate au drept de cetate în cinema, dacă sunt folosite cu ins­pirație. Și le avem pe toate și în filmul românesc recent (ceea ce nu e puțin lucru!): e suficient să ne gândim la comicul intelectualist-mucalit al lui Porumboiu (mai ales din „A fost sau n-a fost?”), la „Nuntă în Basarabia” al lui Nap Helmis (alias Napoleon Toader sau invers), ori in extremis la farsele sarcastice ale lui Florin Piersic jr.

Totuși, dacă majoritatea ci­nea­ș­tilor români recenți s-au aventurat doar ocazional în comedie, despre unul singur se poate spune că a patentat un brand umoristic personal: este basarabeanul Igor Cobileanski. Savuroasele sale scurtmetraje, la care se râde cu lacrimi, au dat roată festivalurilor și internetului, impunând un stil umoristic foarte personal, de fapt, clasic, dar uitat de noul nostru cinema, stil consolidat de comedia „Take” și de drama cu accente tragi-comice „La limita de jos a cerului”. Astfel că marca „o comedie de Igor Cobileanski”, cu care este promovat noul său film, „Afacerea Est”, spune totul.

Despre acest film s-a scris destul și cu poftă; de ca și cum starea de bine de pe peliculă se transmitea spectatorului-blogger sau cronicar. Umorul lui Cobileanski e contagios! Prinde și cucerește. Și asta pentru că, pe lângă calită­țile sale dramaturgice, este și uman, filantropic (în sensul originar al cuvântului). Cobileanski își iubește personajele (după cum declară în interviuri), ceea ce se vede în filme și se transmite și spectatorilor. De aici, încărcătura pozitivă cu care ieșim de la filmele sale - fenomen rar în cinemaul românesc recent, ai cărui autori, în general, nu prea suferă de „filantropie”, nici de cordialitate cu publicul.

Chiar dacă folosește unele formule fixe, ca tandemul de personaje comice tip „Don Quijote-Sancho Panza” - în speță, Marian, profesor de muzică de provincie, și Petro Dudka, un muncitor simplu și inventiv -, „Afacerea Est” dezvoltă o ecuație scenaristică genială, ea însăși un izvor de umor și stenicitate. Pentru că au nevoie de bani (Marian vrea să se însoare, iar Petro, să își cumpere o macara), cei doi încearcă să demareze o afacere cu potcoave importate din Georgia, însă vagonul cu marfă se rătăcește în stepele patriei. Road-movie-ul declanșat îi aruncă în situațiile cele mai neașteptate, ilicite și hilare, pe care trebuie să le înfrunte pentru a nu muri de foame, și culminează cu „pontul cel gras”: capturarea unui camion cu ajutoare europene, de fapt, cu o trusă de dezin­secție împotriva gripei aviare, decretată peste noapte în paupera țară agrară. Deghizați în muncitori sanitari, cei doi intră în ferme și cer mită directorilor pentru a cruța găinile, pe care, la nevoie, le mai și fură pentru supra­vie­țuire. Până sunt, evident, prinși. Profesorul îndrăgostit află, asemeni lui Don Quijote, că „Dulcineea” lui nu e defel cea mai virtuoasă fată din sat... În finalul cu accent alegoric, un pasager clandestin mongol, imigrant în drum spre Europa, descoperit de po­lițiști într-un vagon de tren ajuns pe o linie moartă, află că „asta nu e Europa pe care o caută el, ci cealaltă, aia săracă”. Umorul tragi-comic, dar stenic, amintind de Ilf și Petrov și Ion Creangă (cum remarca un cronicar), în special de mentalitatea lui Ivan Turbincă, cuprinde sub umbrela lui atât personajele, cu micile lor metehne și idealuri, cât și întreaga societate basarabeană, cu aceleași metehne și idealuri, de ca și cum unele s-ar oglindi în celelalte, alcătuind împreună un univers identitar duios-amar, cald, șăgalnic și atașant, irepetabil. O asemenea vibrație umană, dublată de putere de cuprindere și generalizare, e extrem de rară în comedie și ne duce cu gândul (ca și „La limita de jos a cerului”) la Kusturica.

Ce se întâmplă, însă, în „6,9 pe scara Richter” al lui Nae Caranfil? Cutremur! Cutremur, de care suntem forțați să râdem, musical, mai nesărat ca niciodată, și o farsă, de cât de incredibilă, pe atât de prost interpretată. Este, de departe, cel mai slab film al lui Caranfil, de altfel, singurul film prost al talentatului regizor. E adevărat că farsa și comedia l-au atras întotdeauna, de la „E pericoloso sporgersi” la „Asfalt Tango”, la răsunătorul „Filantropica” și la falsa reconstituire istorică „Closer to the Moon”; acestea i-au adus și consacrarea. Comentatorii subtili, însă, remarcaseră cinismul ascuns al „Filantropicii”, după cum și eu observasem monumentala subversivitate a „Closer to the Moon”.

În „6,9 pe scara Richter” însă, cinismul și pretenția de subversivitate depășesc hotarele mora­lității. Regizorul susține că „totul poate şi merită să fie tratat în cheie comică, iar cutremurul nu face excepție”; încearcă să ne convingă, dar o face grosolan și în falset. Nici actorii, deși talentați, nu îl ajută, replicile sună mai fals ca niciodată la un regizor care, până atunci, îi mânuise cu atâta dezinvoltură! Există taine ale dăruirii scenice care nu funcționează când scenariul te violează cu sentimente nefirești și situații neasumabile, chiar dacă toate cutremurele din film se petrec în vis ori sunt evocate ca amenințări iminente de pe ecranul televizorului. Nu poți trata teme dureroase, legate de tragedii colective, cu futilitatea cu care ai turna o comedie despre o epidemie de strănut. De data asta Nae Caranfil s-a înșelat: nu orice poate fi tratat în cheie comică. Există mari tragedii, există holocausturi, de care nimeni nu îndrăznește să râdă. Dacă o face, cade sub incidența penală. La fel a fost penalizat și Nae, nu de legea juridică, ci de Muze, dar în fond, de aceeași lege morală.