Comoara Împărăţiei, furată de amăgirile şi plăcerile lumii

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina a fost rostită de Mântuitorul ca răspuns la o solicitare pe care I-a adresat-o cineva din mulțime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea (Luca 12, 13). Dar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale (Luca 12, 14-15).

Îndemnul din dialogul pe care L-a avut cu un om grăbit, nemulțumit de atitudinea fratelui său, devine cuvânt mântuitor către toți, deopotrivă.

De atunci și până astăzi, probabil și de acum înainte, câte astfel de nemul­țumiri nu se vor mai întâlni? Câți frați, fiii acelorași părinți, își vor disputa la nesfârșit bruma de avere sau marile avuții? De câte ori starea nepotrivită dintre frați va rămâne așa, până când se vor muta din această lume, neluând nimic cu ei. De aceea, armonia din viața familiilor este semnul pre­zen­ței și rămânerii lui Dumnezeu printre ei.

Întâlnim de puține ori termenul nebun în cuvântările sau pildele rostite de Domnul. Chiar și față de marii păcătoși, atitudinea Lui a fost plină de bunăvoință. Față de bogatul din Evanghelie, Mântuitorul nu arată clemență, întrucât omul era cu adevărat despărțit de Dumnezeu și credea că el singur va moșteni și va rămâne până la sfârșitul veacurilor, împreună cu bogățiile lui.

Omul căruia i-a rodit din belșug ța­rina și-a pus o întrebare: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? (Luca 12, 17). Nu se gândea la alții, la rudenii, săraci, la cei care nu aveau pâine în ziua respectivă, preocupân­du-se doar la sine, cu asupră de măsură. A hotărât: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneş­te-te, mănâncă, bea, veseleşte-te (Luca 12, 18-19).

Bogatul din parabola prezentată în această duminică nu a gândit la fel ca Iov, chiar dacă toate roadele primite le avea de la Dumnezeu. Exemplul lui Iov este admirabil pentru toți cei care sunt în suferințe, mai cu seamă de către bogații ale căror avuții nu pot cumpăra sănătatea și bunăstarea sufletească. Bogăția este dar de la Dumnezeu, însă, dacă nu este folosită cu înțelepciune, în lumina cuvintelor inspirate, poate distruge sufletul, asemenea cazului prezentat în parabola acestei duminici.

Cu atitudine superioară, arogant, nu se considera iconom pus de Dumnezeu peste ele, ci le socotea exclusiv roade ale ostenelilor lui. În această gândire, Dăruitorul a toate nu încăpea, era exclus. Se gândea ca încă mulți ani să petreacă hrănindu-se din multele și neașteptatele daruri venite de la Dumnezeu. Însă hambarele zidite de el nu durează, ci se dărâmă asemenea visului unei nopți de vară…

Dorința lui se întindea peste mulți ani, ca și cum ar fi fost stăpân vreme îndelungată, uitând că Dumnezeu a pus anii și vremurile întru a Sa stăpânire. Ca bogatul de atunci ne comportăm mulți dintre noi, contrar învăță­tu­rilor pe care Biserica ni le oferă necontenit… Îl excludem pe El, nu are loc în viața noastră, în planurile noastre, iar aproapele... nici atât. Suntem singurii stăpânitori, considerând că vom rămâne aici mereu.

Până atunci, bogatul s-a desfătat într-o singură clipă. El a trecut și s-a dus ca pulberea, omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, după cum spune psalmistul.

A fost numit nebun, ca unul care cu totul fără de socotință se credea stăpân. Nu știa că viața vine și se ia doar de Dumnezeu, nici un om nu-și hotărăște lungimea viețuirii pe pământ.

Întrebarea imperativă În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 20) înseamnă că, asemenea unor aspri strângători de dajdie, îngerii cer sufletul tău, al meu, al altora. Dreptului nu i se cere sufletul, ci el însuși îl pune înaintea lui Dumnezeu, veselindu-se împreună cu El, și nici nu se îngreuiază la despărțire, pentru că trupul lui este eliberat.

Acum m-am odihnit și am aflat ușurare multă, rostim în slujba preoților și diaconilor de mir.

Sufletul îi este cerut noaptea pentru că nu are lumina cunoștinței celei dum­nezeiești. Sfântul Andrei Criteanul, în Canonul de pocăință, spune: noapte este viața mea, recunoscând că nu a cău­tat lumina, ci întunericul faptelor necuviincioase. Se cuvine să ne îmbo­gă­țim și să nădăjduim în Acela care este al bogăției vistiernic.

A se îmbogăți cineva în Dumnezeu înseamnă a-I acorda cinstirea deosebită și a dărui din cele primite și altora.

Când s-a vorbit despre noaptea în care sufletul avea să se ceară de la el, i-a zis prin conștiință, căci conștiința grăiește unele ca acestea când simte moartea. Căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale (Luca 12, 15), iar prisosul i-a adus bogatului grijă, dar viață nu a putut să-i adauge. Nu numai că nu au să-ți rămână ție cele ce ai adunat, dar nici nu știi la cine vor rămâne: moștenitorilor, sau străinilor, prietenilor sau vrăjmașilor? Acest fapt şi această posibilitate adaugă întristare la alte multe întristări și griji.

Bogatul se încrede în comoară și nu în Dumnezeu. Cel ce adună bogății vremelnice și nu după Dumnezeu se îmbo­gățește va înțelege poate prea târziu că adevărata bogăție este agonisirea faptelor celor bune. Cei bogați au binecuvântarea de la Dumnezeu să poată săvârși mult mai ușor faptele bune. Cu inimă curată, dărnicie și bunăvoință pot înfăptui binele, despre care Mântuitorul spune: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).

Ar fi scăpat de toate acestea dacă grija lui nu se îndrepta doar către zidirea unor vistierii și hambare noi. Se putea gândi ușor ca o parte să ofere săracilor, o parte vecinilor și rudeniilor și astfel nu-i mai trebuiau construcții și griji noi.

Evanghelia ne spune în cuvinte cutremurătoare că Domnul ne îndreaptă către adevărata înțelepciune, autentica lucrare pentru dobândirea vieții veșnice. Evanghelia acestei duminici stabilește ce este important de înfăptuit în viață.

Referitor la investiția pe care și-o dorea bogatul, consider că este de bun-augur să-i evidențiem pe cei care au investit cu folos. Istoria Bisericii ne vor­bește despre mulți oameni cu adevărat înțelepți care au investit când a trebuit și unde a fost nevoie. Măreții voievozi și boieri au construit biserici frumoase, multe dintre ele rezistând intemperiilor și ajungând până în prezent.

Alte investiții înțelepte sunt reprezentate de faptele bune făcute celor necăjiți. Cum am putea uita că la umbra Bisericii s-au construit școli, bolnițe, spitale, în mănăstiri au fost dascăli iscusiți, unde oamenii au învățat carte, fără ca aceste instituții bisericești să dețină fonduri necesare. Nu primeau disponibilități financiare de la stăpânirea de atunci, se întâlnea doar dăruirea unor preoți și a unor oameni cu inimă largă. Câte astfel de investiții nu se pot aminti?

Este grăitor în anul 2021, când Biserica se gândește la slujitorii ei și la românii din afara României, să amintesc fapta mirabilă a unui ierarh care a păstorit într-o eparhie lângă granițe, Mitropolitul Visarion Puiu.

Dintr-o amintire pe care mi-a mărturisit-o Patriarhul Teoctist, cunosc faptul că atunci când a început studiile la Seminarul cernican, în primul an de școală, a trecut prin suferințe, întrucât condițiile din acele vremuri erau mai mult decât modeste, iar dormitoarele neîncălzite. Ei, copii destul de firavi și la început de drum, au trecut greu peste iarna care parcă nu se mai termina...

Elevii s-au gândit să-i scrie Mitropolitului Visarion Puiu spre a-i ajuta cu cele necesare pentru viețuirea decentă. Acesta a trimis lemne într-un vagon de tren, mult folositoare în anii care au urmat. Îmi amintesc bucuria pe care Patriarhul Teoctist o manifesta când povestea despre gestul ierarhului, atitudine care a reprezentat o bună investiție.

Același ierarh, într-o vizită făcută în Eparhia Bucovinei, a ajuns la Vama, nu departe de localitatea Câmpulung Moldovenesc. Acolo l-au întâmpinat câțiva tineri îmbrăcați în costume naționale, care se aflau pe frumoși cai de munte, primindu-l cum se cuvine pe ierarhul lor. Mișcat de acest gest, Mitropolitul a promis că primul dintre ei care se va căsători va avea binecuvântare arhierească la nuntă. S-a ținut de cuvânt, fiind prezent la cununia unuia dintre tineri, dăruindu-i o suprafață de teren și lemn pentru a-și construi gospodăria, spunând: Să iubești Biserica și să faci și tu la rândul tău asemenea fapte cum ți s-au făcut ție!

Când vorbim despre investiție, e evident că unele privesc vremelnicia, iar altele veşnicia, chiar dacă noi de multe ori le preferăm pe cele legate de țărână.

Marele scriitor Lev Tolstoi a scris despre o pildă grăitoare: Cât pământ îi trebuie omului? amintind despre faptul că în Urali se vindea cu o sumă mică atât pământ cât putea străbate omul într-o zi. Un om a alergat mult ca să poată ajunge la apusul soarelui, dar, revenit la locul de unde plecase, nu a putut supraviețui. Stăpânul, mirat de o asemenea dorință fără acoperire de a prinde atât de mult teren, a concluzionat: Numai pământ de doi metri mai are nevoie. Așa se întâmplă și cu noi, ajungem la această concluzie, de cele mai multe ori, prea târziu, alergând fără folos în lumea aceasta.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, capitolul 6, versetele 7-8, spune: Noi nu am adus nimic în lume, după cum e vădit că nici nu putem să ducem ceva. Este plin de înțelepciune cuvântul paulin, aducându-ne iarăși aminte că nu putem duce cu noi nimic. Cât de important este să agonisim în ceruri lucruri importante. Atunci când cineva dăruiește din surplusul lui, din rodirea minunată a pământurilor, din lucrul mâinilor și din cele pe care Dumnezeu i le-a încredințat, bunăstarea sporește. Acolo unde oamenii nu dau nimic, furul se apropie, moliile le strică, rugina și celelalte lucruri ale acestei lumi le distrug.

Legătura noastră cu Mântuitorul Hristos înseamnă și trimiterea din vreme a unor lucruri nu în hambarele acestei lumi, ci în ceruri.

Să investim cu înțelepciune.

Să privim dincolo de lumea aceasta.

Să nu ne mai amăgim!