Competiţie

Unul dintre cele mai convingătoare exemple de darwinism contemporan mi l-a dat un fir de plăntuţă agăţătoare pe care o pusesem de ceva vreme într-un ghiveci. Era atât de pipernicită, că aşteptam de la o zi la alta să moară. Nici nu ştiu de fapt cum de mai trăia, până într-atât de neajutorată îşi înălţa firul acela firav. Iar ceea ce mă irita cel mai mult era că nu voia sub niciun chip să crească: parcă se oprise într-un stadiu de agonie perpetuă, din care nimic nu o mai putea scoate. Avea pământ şi apă berechet, şi totuşi nu dădea înainte, blocată cum era într-o formă de nemărginită comă vegetală.

Dar lâncezeala aceasta, durând de săptămâni întregi şi nedând niciun semn că se va termina vreodată, a luat sfârşit printr-o întâmplare simplă: sătul să-i contemplu stagnarea, i-am plantat alături, în acelaşi ghiveci, la câţiva centimetri depărtare, firul unei alte plante agăţătoare. Îmi spuneam că în felul acesta voi pune capăt unei stări de lucru ce începuse să mă irite. Nu-i rămânea decât să moară la umbra concurentei ce apăruse în ghiveci.

Şi atunci a început neverosimila creştere: pusă în situaţie de concurenţă, prăpădita aceea muribundă şi-a descoperit resurse nebănuite. Vreme de o săptămână, echilibrul dintre cele două plante s-a păstrat într-o indefinită stare de egalitate vegetală, pentru ca apoi monstrul dezlănţuindu-se, plăntuţa să se descătuşeze într-o explozie verde. A crescut galopant, lăţindu-se peste întreg ghiveciul, răsfrângându-şi frunzele asupra vecinei şi sufocând-o literalmente. A ucis-o furându-i lumina şi luându-i aerul, în vreme ce ea creştea nestăvilit într-un elan de luxurianţă vitală. Tulpina i s-a lungit repede cucerind muchia ferestrei, lipindu-se de asperităţile peretelui şi ajungând în câteva săptămâni pe cornişa din colţ şi pe vraful de ziare de pe frigider. Se agăţa de orice denivelare a mediului spre a-şi întinde implacabil tentaculele căţărătoare.

O priveam şi nu-mi puteam explica cum tocmai sfrijita aceea leşinată şi aproape ofilită, incapabilă să crească măcar cu un centimentru pe lună, tocmai ea parcursese într-un timp record lungimea de doi metri ce despărţea cerceveaua ferestrei de muchia de sus a frigiderului. Decrepita aceea mică ascundea de fapt un monstru care nu avusese nevoie decât de un rival ca să se manifeste.

Concluzia se impune de la sine: dacă nu ar fi fost pusă în condiţii de competiţie, probabil că ar fi zăcut în continuare în letargia sa cvasimuribundă. Aşa însă, silită să facă faţă unei presiuni existenţiale venite din partea unei adversare, plăntuţa îşi descoperise vocaţia de supravieţuitor. Dar un supravieţuitor care nu numai că ţinuse piept agresiunii, dar care, pe deasupra, îşi dezvăluise nişte latenţe pe care, în lipsa concurenţei, nu le-ar fi arătat niciodată. Pesemne că asta se întâmplă fiecăruia din noi în anumite momente din viaţă. Supuşi agresiunii, ne punem în lumină stofa din care suntem alcătuiţi: şi atunci ori învingem, şi atunci ne aducem aminte cu nostalgie de lupta încheiată, ori pierdem, şi atunci nu mai apucăm să privim înapoi spre a ne contempla izbânda.

Fireşte, rămâne de văzut dacă ce e valabil în cazul plantelor îşi păstrează vigoarea în cazul omului. Discuţia e interminabilă şi, creştineşte vorbind, nu poate privi decât un răspuns negativ. În plus, dacă vedem cu cât fast a fost sărbătorit Darwin în 2009 şi câtă presiune mediatică se exercită asupra Bisericii creştine în Occident, ne dăm seama că, principial vorbind, rezerva faţă de darwinism hrăneşte orice atitudine creştină consecventă. Priu urmare, ce e al plăntuţei nu-i şi al meu, decât în situaţii de legitimă apărare.