Consumați, consumați, consumați!

„Consum, deci exist” pare a fi maxima cea mai impor­tantă pentru omenire, în pre­zent. Cine n-a auzit citatul „Cuget, deci exist”? Îl folo­sesc chiar și cei care nu știu cine l-a scris, ima­ginându-și că face parte din înțe­lepciunea popu­lară. Am merge cu îndrăzneala până acolo, încât să spunem că s-a făcut un pas important de la cartezia­nism la consumerism. Dar mai bine nu. Știți de ce? Pentru că nu-i nici frumos, nici sănătos să luăm în deșert o gândire filo­sofică în jurul căreia s-au țesut nu doar sisteme de gândire perene, ci și strategii de viață.

Dar stați puțin, ar zice cineva, „Consum, deci exist” nu e o strategie? Și încă una foarte bună! Nu-ți bați capul cu idei încâlcite care se rotesc în cerc, ci te avânți spre lucruri care se văd, de care te bucuri imediat, cum ar fi mașinile, televizoarele, hainele etc., etc. Ce poate fi mai plăcut?

S-ar părea că în prezent calitatea de consumator este cea mai înaltă distincție pe care o poate vâna un om care se respectă. Dar, dacă observăm cu luciditate, societatea de consum este un monstru cu două capete: unul orientat spre exterior, care consumă tot ce vede, și altul spre interior, care se autodevorează. Umanitatea, cu cât se orientează spre a avea, cu atât pierde din calitatea de a fi. A merge la shopping (că așa vorbim acum limba română) este ca un vis din care nimeni nu mai vrea să se trezească sau ca un drog la care nimeni nu vrea să renunțe. Pe nimeni nu mai supără absurdul situației de a împrumuta bani pentru a cumpăra lucruri inutile. Un mare scriitor (Louis-Ferdinand Celine) a scris romanul „Moarte pe credit”. În zilele noastre, nu numai moartea este pe credit, ci și viața.

Dar la această situație au contribuit și „ei”, obscurii, personajele negative care ne dirijează viața, preferând să rămână în umbră. De obicei existența lor rămâne incertă, fiind încadrați în teorii ale conspirației care ne înspăi­mântă suficient de mult pentru a le respinge, considerându-le simple fantasmagorii ale unor minți bolnave. Acest lucru nu se poate întâmpla și în cazul proiectului numit Uzura morală planificată, cel care a schimbat fața lumii, încurajând consumul nebunesc din contemporaneitate, ce duce nu numai la risipă de bani, ci și de vieți.

Luăm drept exemplu banalul bec electric. Să ne amintim că în California, în 2001, a fost sărbăto­rit centenarul unui… bec! Vă imaginați că au venit aproape 1.000 de oameni să-i cânte La mulți ani? Degeaba i-au cântat, becul își trăise traiul și, mai mult decât atât, a fost prima victimă a uzurii morale planificate. Până atunci rezistența era o compo­nentă esențială a performanței.

În 1924, la Geneva, s-a înființat primul cartel mondial cu scopul de a controla producția mondială de becuri, cu durata de viață de 1.000 de ore. Un istoric din Berlin, Helmut Hoge, a descoperit mai târziu documente care dovedesc toate acestea. Oficial, cartelul nu a existat niciodată. În realitate, acest gen de instituție există și astăzi.

În anii ’30 a fost marea recesiune americană, deci șomajul, lipsa hranei au înlocuit euforia unei vieți îndestulate. Atunci s-a ivit și mai clar ideea uzurii morale planificate impuse prin lege! Cam radical, nu-i așa? De ce să nu avem noi o idee și mai bună?, și-au spus băieții deștepți. Consumatorii nu trebuie obligați prin lege, ci seduși. Iar etica trebuie adaptată. Așa a apărut marea strategie de seduc­ție, așa au fost angajați în publicitate cei mai buni specialiști ai hipnozei în stare de veghe.

Avem, deci, pe de o parte, slă­biciunea umană și, de cealaltă parte, această dirijare a producției spre perisabilitate. Să ne gândim cât durează acum electronicele? Și deșeurile, ce se întâmplă cu ele? Poluează planeta, desigur. Sunt aruncate cu cinism în țări subdezvoltate din Africa, fără ca eminen­țele negre (cenușii e puțin spus) să se gândească la faptul că noi toți locuim pe aceeași planetă, suntem acasă. A ascunde gunoiul sub covor deja nu mai este o strategie.

V-aș mai spune multe, dar mă grăbesc la shopping! Așa că vă rog să mă scuzați, atât deocamdată.