Contemporanul nostru

Dumnezeu rându­iește câteodată în așa fel lucrurile că bucuriile, desfătările sufletești, spirituale vin de acolo de unde te aștepți mai puțin. Mi s-a întâmplat și mie și nu o singură dată. Mi-amintesc cum mi-a fost dat să încerc cu totul pe neașteptate voluptatea lecturii unui autor care nu-mi era străin, dar dispăruse din sfera interesului meu. Nu pot zice că-l pierdusem pe drum, dar îl cam uitasem. Nu-i negam valoarea, însă nu-mi dădea ghes nici dorința de a-i căuta cărțile în bibliotecă, în care sălășluiau într-o dormitare. A fost să fie în aprilie 1996 o călătorie la Iași a lui Ștefan Bănulescu, cel despre care Eugen Ionescu, un spirit al con­testațiunii, afirma că e cel mai mare prozator român post­belic, ca să mi se trezească apetitul pentru scrisul lui Ion Ghica, peste ale cărui cărți se cam așezase colbul ca pe cronicele cele bătrâne, cum glăsuiește Eminescu. Prin venirea la Iași a lui Ștefan Bănulescu, pe care l-am găzduit, împreună cu fiica lui Sultana, timp de câteva zile în casa din strada Lascăr Catargi, am regăsit nu doar o prietenie tăcută, cum o numea el, prietenie legată într-o călătorie de poveste în 1984 în URSS, ci am descoperit și unele din secretele mește­rului faur din acel tainic laborator de creație. Au fost lungi și tulburătoare ceasuri ale mărturisirii. Între altele mi-a atras luarea-aminte prețuirea de care se bucura Ion Ghica din partea lui Ștefan Bănulescu. Îl socotea unul dintre meșterii săi și-l situa între scriitorii preferați din proza românească. Ghica, mi-a spus atunci Ștefan Bănulescu, este în „Scrisori” un prozator de forță. „Da, da, a continuat el apăsat, deși puțini îl iau azi în seamă, este unul dintre cei mari. Citește-i «Scrisorile» și ai să ai revelația unui creator de caractere și personaje memorabile în niște notații aparent epistolare. Sunt pagini de veritabilă scriere în proză de valoare universală.”

Observațiile lui Ștefan Bănulescu m-au îndemnat să mă îndrept spre izvor, spre text, spre a vedea cât de îndreptățită e opinia interlocutorului meu. Un alt impuls mi-a venit doar după câteva zile de la acea vorbire, citind în „România literară” reflecțiile critice ale lui Nicolae Manolescu privitoare la Ion Ghica, prilejuite de centenarul morții scriitorului. Criticul punea în lumină mai ales virtuțile de moralist ale autorului „Scrisorilor”, relevându-i unicitatea. Așadar, am purces cu grăbire la lectura „Scrisorilor către Vasile Alecsandri”. Epistolele au fost așternute în ultimul lustru de viață al lui Ion Ghica. Era sfârșitul veacului al XIX-lea când boierul cel luminat a găsit răgazul să se consacre acestei dedulcitoare îndeletniciri. Era un om trecut prin furtunile multor întâmplări memorabile, trăise ex­periența unor mari dregătorii, și-l colindau în acel amurg la existenței amintirile elanurilor tinerești revoluționare. Trebuia să lase mărturii despre această tumultuoasă trecere prin lume. Avea la îndemână toate cele necesare unei asemenea întreprinderi. Dispunea din belșug de știința citirii lăuntrice a oamenilor și a mersului vremurilor, era un erudit, nu-i lipsea simțul ironiei și autoironiei, cumpănea, cântărea înainte de a se rosti și mai ales judeca mai totdeauna cu dreaptă măsură. Ion Ghica scria cu savoare, zugrăvea veridic și pitoresc secolul său, ce i-a dăruit multe satisfacții, dar și destulă amărăciune. Ceea ce m-a frapat în zăbava cetitului a fost mai ales contemporaneitatea observațiilor epistolierului. Stră­bați cu vizibilă plăcere paginile și ai senzația că e vorba de oameni de azi, de istorii ce se învălmășesc și devălmășesc sub ochii noștri. Este dovada vie a valorii scriitorului, care sesizează ceea ce-i etern în condiția umană. Scriind astfel, Ghica a izbutit a fi contemporanul nostru, calitate ce aureolează pe marii creatori din toate timpurile, din care face parte fără îndoială și boierul de la Ghergani, Dâmbovița. Ion Ghica își dezvăluie cu iscusință în cheie de moralist, nu de moralizator, crezurile, ceea ce dă credibilitate și perenitate scrierii sale. Simțul moral cere a nu mai răbda mult timp să-i vezi, notează Ghica, pe aceia care trebuie să fie auxiliarii cei mai puternici ai civilizațiunii, pe preot, pe învățător și învățătoare, pe judecător și soldat, întrebuințați ca instrumente politice, ca agenți electorali și de corupțiune. Același simț nu mai poate îngădui, adaugă autorul misivelor, să vadă mult timp urmându-se în afară o politică reprobată de națiune prin mai multe acte solemne și să constate că, sub cuvântul de a ține sus drapelul național, se merge pe calea unui joc periculos al întâmplărilor, ce compromit demnitatea noastră și ne expun la umilințe, dând toată ziua ocaziunea străinilor de a se amesteca în afacerile noastre dinăuntru, inaugurându-se astfel, după vorba lui Ghica, o eră de ingerință a streinului.

Nu-i așa că aceste adevăruri comentate cu peste un veac în urmă de Ion Ghica nu vă sunt străine și parcă le-ați trăit aievea? Dar nu în secole trecute, ci chiar în zilele noastre. Ce mică-i lumea, ce scurt e timpul și cât de veșnice sunt moravurile!