Convertire şi pocăinţă

Convertirea religioasă, în sensul ei cel mai adânc, este întoarcerea către Dumnezeu, trecerea de la necredinţă la credinţă, de la întuneric la lumină sau de la moarte sufletească la viaţă. Este schimbare, dar este şi punct de trecere; un moment de mare intensitate şi forţă care îţi restructurează şi reorganizează întreaga fiinţă lăuntrică. Fiecare om este adresantul direct al invitaţiei lui Dumnezeu, pe care o resimte mai mult sau mai puţin; niciodată însă chemarea nu violentează libertatea celui chemat, dar este pe măsura sincerităţii şi a căutării omului. Toată viaţă duhovnicească se întemeiază pe răspunsul dat chemării lui Dumnezeu.

Răspunsul este unul punctual, iar referinţa pentru întreaga istorie a convertirilor la creştinism este descoperirea pe care Pavel o primeşte de la Dumnezeu pe drumul Damascului. Momentul convertirii are un corespondent ce ţine de însăşi esenţa vieţii duhovniceşti. E vorba despre pocăinţă. Ajunge aici să amintim că Sfântul Ioan Botezătorul, precum şi Mântuitorul Însuşi încep activitatea lor publică prin îndemnul la pocăinţă. Prea adesea se consideră că spovedania epuizează conţinutul pocăinţei, când ea de fapt depăşeşte cu mult graniţele mărturisirii păcatelor. În centrul conceptului se găseşte ideea de schimbare, pe care o aflăm în cuvântul grecesc metanoia, care în româneşte a fost tradus prin pocăinţă şi s-a consacrat aşa (de altfel, termenul grecesc nu a fost preluat ca atare nici în alte limbi europene, care au o lungă istorie a întâlnirii lor cu creştinismul). Atât convertirea, cât şi pocăinţa gravitează în jurul dorinţei de schimbare. E firesc să ne întrebăm cum poate schimbarea continuă să stea în inima vieţii duhovniceşti. Nu cumva este acesta un semn de instabilitate?

Pentru a înţelege mai bine pocăinţa care, ca orice termen fundamental, a suferit numeroase înţelegeri parţiale sau chiar deturnări de sens, este foarte utilă împărţirea realizată de Alexis Torrance.  El vorbeşte despre trei aspecte ale pocăinţei: iniţială, existenţială şi după modelul lui Hristos.

Pocăinţa iniţială este cea care încorporează convertirea, întoarcerea la credinţă, revenirea în sine. E începutul nou, temelia permanent reînnoită a relaţiei cu Dumnezeu. Dar calea pocăinţei nu se încheie aici. Urmează pocăinţa existenţială, ce nu are limite în timp, pentru că se identifică cu efortul constant de a trăi în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Poruncile dumnezeieşti sunt criteriul de judecată al întregii vieţi şi de aceea ele cer o schimbare continuă, în sensul unei permanente acordări a universului interior cu ritmul lor. În acest sens pocăinţa existenţială guvernează viaţa duhovnicească. Dar nici aici nu este capătul drumului. Cel mai înalt nivel al pocăinţei este cea după modelul lui Hristos. Mântuitorul nu a avut păcate, este unul dintre adevărurile mari ale teologiei creştine, dar a făcut pocăinţă pentru întreaga umanitate, a pătimit şi s-a jertfit pe cruce pentru păcatele omenirii. Aici se regăseşte modelul ultim al pocăinţei creştine. Fiecare, asemenea Domnului Hristos, este chemat la pocăinţă nu doar pentru păcatele sale, ci şi pentru păcatele aproapelui şi ale lumii întregi. În termeni similari vorbeşte şi părintele Sofronie Saharov, cel care insistă constant asupra unităţii întregului neam omenesc, care alcătuieşte „Adamul total”. De aceea fiecare este responsabil la nivelul duhovnicesc de orice eşec al lumii, după cum orice biruinţă sau ratare personală are urmări cosmice.

Convertirea, aşadar, este doar începutul unui anevoios drum al pocăinţei, care nu te izolează, ci dimpotrivă, te leagă intim de Dumnezeu şi de întreaga lume.