Copiii au devenit obiecte de lux

Europa îmbătrâneşte. Ne-o spun toate sondajele. Şi România îmbătrâneşte. O putem vedea cu ochii noştri, ne-o spun bătrânii care-şi amintesc de vremurile în care praful de pe uliţe nu se lăsa decât noaptea, din cauza hârjoanei zecilor de copii. Astăzi, copiii par a fi o categorie de vârstă pe cale de dispariţie. Cu toate că trăim - hai s-o recunoaştem - într-una din cele mai prospere epoci ale omenirii, copiii se nasc tot mai puţin, tocmai (culmea!) din cauza fricii de sărăcie.

Mai auzi pe stradă, prin tren, autobuze, tineri abia căsătoriţi, care vorbesc despre strategii de viaţă, despre „ce merită“ făcut şi ce nu, despre ce înseamnă „a te realiza“, despre câţi copii „e ideal“ să ai. Fie că şi-au dat seama din străinătăţurile prin care au umblat, fie dintr-o „profundă“ înţelegere a filosofiei vedetelor TV, în viaţă, cred ei, cel mai mult contează bunăstarea. Ea e ţinta care trebuie căutată cu orice preţ. După aceea, te poţi gândi la orice. Chiar şi la un copil.

Copiii nu mai sunt (neapărat) rodul dragostei. Al acelei dorinţe mistuitoare de a concretiza misterul iubirii într-o nouă persoană. Nu. Copiii sunt rodul unui plan. Copilul se naşte când îi vine vremea, (a se citi în zilele noastre:) când cariera şi situaţia materială o permit. Când camera i-a fost deja aranjată, când discuţiile cu o bonă avansează promiţător, când grădiniţa „în limbi străine“ este pe cale de a se deschide, când contul din bancă garantează că „ai ce să-i oferi“.

Din această perspectivă, foarte interesant e faptul că nimeni dintre cei care gândesc astfel nu au beneficiat de aşa premize înainte de propria concepere. Şi, cu toate acestea, cei mai mulţi îşi amintesc că au avut o copilărie simplă, dar fericită. Erau alte vremuri, nu-i aşa?

Fericirea nu e o stare de saturaţie, de îmbuibare, ci un raport echilibrat, autoasumat, dintre aşteptare, efortul depus şi rezultatul final. Iar fericirea copiilor se obţine foarte uşor, pentru că ei îşi doresc foarte puţin, cât sunt mici, iar după aceea trebuie lămuriţi că a fi fericit înseamnă a dori cu măsură.

Oare care copil este mai fericit: cel căruia la 18 ani i se dezvăluie suma din cont, ca o compensaţie pentru anii petrecuţi (poate) în singurătate, a serilor fără poveşti, a momentelor în care nu a avut de la cine să ceară un sfat. Sau cel care a fost învăţat până atunci că, în ciuda tuturor aparenţelor, munca te face om, corectitudinea te face respectat, dragostea te ajută să înţelegi cum trebuie lumea, iar banii sunt întotdeauna destui pentru cei care nu fac din ei o obsesie.

Trăim într-o societate egoistă, iar frica de copii şi de greutăţile pe care, inerent, ei le produc este o dovadă în acest sens. E greu de anticipat care vor fi consecinţele în timp - dincolo de evidenta natalitate scăzută - ale acestei mentalităţi, de a naşte cât mai puţini copii, şi după plan. Deja schema familiei cu un singur copil tinde, mai ales în mediul urban, să se generalizeze. De unde va şti această generaţie de alintaţi cât de educativ e să creşti într-o casă plină, cât de important e ca, în copilărie, să primeşti atenţie cu măsură? Cum îşi vor vindeca ei egoismul faţă de societate, cum vor primi şocul de a fi trataţi cu indiferenţă de ceilalţi, după ce s-au obişnuit să fie idolatrizaţi de părinţi?

România îmbătrâneşte. Chiar şi la ţară a devenit sesizabil acest fapt. Dar şi mai tare la oraş, unde ai o senzaţie intensă că copiii tind să devină nişte obiecte de lux, doriţi de cei care încă nu-i pot include în plan, foarte costisitori, chiar acaparatori, pentru cei care-i posedă.

Deşi o sugerează, nu spre problema demografică ţinteşte acest articol. Că Europa, România îmbătrânesc contează, dar nu atât de mult, din această perspectivă. Asta e treaba Statului, a instituţiilor specifice. Ce contează mai mult e meditarea la efectele pe care le va avea naşterea de copii, exclusiv ca urmare a planning-ului, şi fetişizarea modelului de familie cu un singur copil.