Costion Nicolescu - o prezență discretă, o mărturisire deplină

Oricât ne‑am strădui să așezăm în cuvinte frumusețea unei vieți, rămânem, inevitabil, cu neajunsul neputincioasei exprimări - pentru că viața unui om, în adevărul ei întreg, nu încape în fraze. Căutările ei nesfârșite, clipele de lumină și bucurie, umbrele neliniștii și ale durerii curg dincolo de hotarul rostirii. Oricât am vrea să înfățișăm cu vrednicie drumul cuiva prin lume, nu reușim decât să atingem, tremurător, marginea unei tăceri adânci.

În ziua cea din urmă a praznicului de după praznice „când timpul se strânge într‑o clipă de împlinire și făgăduința se adună în rugă, cei care l‑au iubit pe Costion Nicolescu - prieteni, rude, suflete alese - s‑au strâns laolaltă într‑o lină cântare de rămas‑bun.

Dintre multele și prețioasele cuvinte închinate Preasfintei Treimi, l‑am evidențiat pe cel dăruit nouă de marele păstor de la Constantinopol, Sfântul Grigorie Teologul, care spune: pentru cinstirea Preasfintei Treimi, un prelung imn de tăcere se cuvine a fi așternut mereu...

Dacă înaintea Preasfintei Treimi se cere un prelung imn de tăcere, cel mai probabil aceeași smerită atitudine s‑ar cuveni să o avem și față de oameni. Cuvintele noastre, oricât s‑ar zbate, abia dacă ating coaja lucrurilor. Ele nu reușesc să spună ceea ce inima ar vrea să vestească. Nu întâmplător spunea imnograful: mai lesne a iubit tăcerea ca una ce este fără de primejdie...

Totuși, dincolo de un cântec prelung de tăcere și amintire, mărturisesc că de câte ori l‑am întâlnit pe Costion Nicolescu am rămas uimit de felul lui de a fi: o noblețe reținută, ascetică, un aer aproape sacerdotal, discret, fără a atrage privirea. Prezența lui părea trasată în tăcere, în finețea lucrurilor nevăzute. Nu doar că tăcea cu rost, dar întreaga lui ființă părea un cuvânt nerostit, plin de sens.

Era un cunoscător al Teologiei, el însuși teologhisitor, făuritor de texte pline de miez, cu o particulară trăire, cu evlavie și duh filocalic. Scria cu adâncime, cu evlavie, cu duh filocalic, iar textele lui nu erau simple alcătuiri de idei, ci lucrări ale inimii. Avea prieteni apropiați care respirau același aer duhovnicesc, cu trimiteri permanente către căutările marilor Părinți duhovnicești. Iubirea lui pentru Biserică era vie și neostentativă, aproape de neclintit - iubire pentru monahi, pentru slujitorii Altarului, pentru mănăstirile de piatră și cele din inimă - o iubire care părea desprinsă din paginile aurite ale vechii spiritualități ortodoxe.

De‑a lungul vremii, când am încercat să strâng mărturii despre slujitorii aleși ai Bisericii, am primit, cu discreție și noblețe, cuvinte de la ierarhi, teologi, ucenici și prieteni ai acestora - oameni care le‑au stat aproape, i‑au ascultat, i‑au urmat. Printre cei care au răspuns cu delicatețe s‑a numărat și domnul Costion Nicolescu. Era un nume legat tainic și viu de Părintele Dumitru Stăniloae, pe care îl evoca adesea în amintirile înmiresmate de la Biserica Negustori - lăcaș mic și aproape uitat, dar sfințit de prezența Părintelui, care acolo, o vreme, a slujit și s‑a spovedit.

Dincolo de aceste apropieri binecuvântate, sufletul său se adăpa din duhul unor mari părinți ai neamului: Sfântul Sofian Boghiu, cu blândețea lui isihastă, și Sfântul Dometie de la Râmeț, cu râvna și jertfa. Lângă aceștia, strălucea o constelație de oameni ai duhului, de iubitori ai înțelepciunii și frumosului - Horia și Ernest Bernea, Ioan Alexandru, Paul Gherasim, Horea Paștina și mulți, mulți alții. Era o lume aleasă, o pleiadă de căutători de lumină cu care Costion Nicolescu împărtășea același aer subțire, aceeași sete de sensuri adânci, aceeași neostoită chemare spre Înalt.

De pe urma fiecărei călătorii izvodea o însemnare sau mai multe. Îmi amintesc de unul dintre cele mai frumoase texte dedicate Sfântului Paisie de la Sihăstria. Îl întâlnise cândva și, citându‑l pe Sfântul Dumitru Stăniloae, spunea: așteptăm delicatețea sfinților și o căutăm, pe care am descoperit‑o în chip minunat la părintele Paisie...

Aproape că nu este vatră monahală unde să nu fi poposit, nu doar ca simplu vizitator, ci ca un pelerin atent și preocupat, care observa detalii, reținând cuvinte frumoase și agonisind lumină.

Iubitor al ethosului și atmosferei athonite, Costion Nicolescu părea să fi învățat arta rară de a nu vedea întunericul. Nu pentru că acesta nu s‑ar fi ivit în calea lui, ci pentru că sufletul său era îndreptat neabătut către lumină. Nu l‑am simțit niciodată bântuit de umbre, nici copleșit de neliniște, ci permanent înveșmântat într‑o pace tăcută, ca a celor care urcă, fără să se oprească, muntele cel lăuntric spre „Lumina lumii” - care se arată deplin doar în ziua cea neînserată a Împărăției ce nu cunoaște sfârșit.

Chiar și în apropierea hotarului, când trupul slăbea vădit, a găsit puterea de a merge până la Iași, pentru a fi alături de un prieten vechi și iubit - pictorul Horea Paștina. A fost prezent la expoziția acestuia, organizată în Galeriile Catedralei Mitropolitane, purtându‑și suferința ca pe o cruce firească, cu discreție și bucurie interioară. Scriitorul Grigore Ilisei, martor al acelui moment, avea să spună mai târziu cât de adânc l‑a mișcat această vizită: un gest rar, un drum anevoios făcut nu pentru sine, ci din dragoste, din prietenie și dintr‑un simț viu al cinstirii celuilalt.

Costion Nicolescu purta în inimă o grijă aparte pentru lumea veche a satului românesc - nu ca pe o nostalgie, ci ca pe o icoană vie, smerită și lucrătoare. Îl înduioșa portul tradițional, pe care îl privea nu ca pe un obiect de muzeu, ci ca pe o haină de sărbătoare a sufletului, croită din rânduială, smerenie și frumusețe. Îl interesa taina cusăturii, simplitatea culorilor, înțelepciunea tăcută a ornamentului, ca o rugăciune în fir de lână.

Adesea, se oprea cu venerație în fața crucilor vechi - cele din lemn înnegrit de ploi, din piatră cioplită cu mâini smerite. Nu erau pentru el doar semne ale morții, ci ale unei vieți trăite în răbdare și nădejde. În cruce vedea sinteza unui întreg univers: suferință și slavă, jertfă și înviere, țărână și cer într‑o singură linie verticală și una orizontală, tăiate în mijlocul ființei.

Atenția pentru rânduiala tradiției, pentru chipul lăuntric al neamului, nu era ostentativă, nici revendicativă. Era o fidelitate tăcută, dar neclintită, ca a cuiva care știe că adevărul nu trebuie strigat, ci trăit - cu blândețe, cu evlavie și cu discreție.

Un asemenea drum nu poate duce decât către Lumină. Sunt plin de nădejde! Știm că nu are nevoie de laudele noastre. Ele sunt de prisos pentru cei care au trăit cu smerenie și fără pretenții. Îl vor ajuta însă slujbele Bisericii, rugăciunile și dragostea tuturor celor care l‑au întâlnit ori au auzit de el.

Se cuvine, cu inimă plecată, să aducem mulțumire celor care i‑au fost aproape lui Costion Nicolescu - atât în zile senine, cât și în ceasul când lumina se îndepărta blând peste dealurile vieții. Rugăciunea lor, faptele bune, prezența discretă și dăruirea lor tăcută au fost semne ale unei iubiri adevărate, ale unei comuniuni ce nu ține de cuvinte, ci de duh.

Poate că și mai mulți ar fi trebuit să se fi aflat în preajma lui - nu din obligație, ci pentru a învăța. Pentru a primi, chiar și în tăcere, lumina pe care un om smerit o lasă în urma lui nu ca pe o amintire, ci ca pe o chemare. Lumina unui drum trăit frumos, în adâncime, fără ostentație - model de viață și lucrare. Aceeași recunoștință se cuvine și ucenițelor Sfântului Cuvios, Dometie Manolache, care, cu suflet statornic, au fost prezente la prohodirea lui, maicile de la Mănăstirea Râmeț, venite de departe, în duh de neuitare și cinstire. Gând de recunoștință părintelui stareț de la Mănăstirea „Sfântul Ioan” din Alba Iulia, ctitorului Bisericii „Sf. Grigorie Palama”, domnului Petre Badea, precum și tuturor clericilor, monahilor, teologilor, scriitorilor și preoților slujitori care au fost împreună‑rugători pentru fratele și mărturisitorul creștin din vremuri tulburi, Costion Nicolescu. Nu poate fi uitat părintele lect. dr. Marian Mihai, parohul atent și primitor de la „Sf. Grigorie Palama”.

Acoperit de flori și de cuvinte izvorâte dintr‑o iubire curată, Costion Nicolescu - trăitor cu inimă arzândă și misionar al Ortodoxiei - rămâne în inimile celor care l‑au cunoscut ca o amintire luminoasă, vie, împodobită de faptele sale, recunoscute de mulți, chiar și de cei grăbiți ai lumii de azi. Trecerea sa nu a fost doar o despărțire, ci o mutare lină din timp în veșnicie, din moarte în viață.

Pentru cei care L‑au mărturisit cu statornicie pe Dumnezeu înaintea oamenilor, viața cea fără de sfârșit nu este o promisiune abstractă, ci darul cel mai înalt - cununa nevăzută a unei viețuiri întru Adevăr. Și în acest dar, credem cu tărie, a fost primit și fratele care a pășit în tăcere spre Lumina neînserată.