Crăciun cu linia de sosire furată

Am avut parte de mai multe mirări în zilele praznicului Naşterii Domnului de anul acesta.

Cu unele dintre ele eram obişnuită de anii trecuţi şi, cu toate acestea, au continuat să mă mire şi acum.

Dintre cele ştiute, menţionez aceleaşi nevoi ale televiziunilor de a răsfira în cât mai multe fire evenimentele politice şi economice ale ţării în ziua de Ajun a Crăciunului şi chiar în zilele de sărbătoare. Probabil, producătorii lor îşi imaginează că românul este atât de avid de informaţie şi comentariu specializat pe aceste teme, încât nu i-ar sta bine platoul cu sarmale pe masă şi vorba i-ar fi mai puţin dulce către musafiri dacă la televizor nu s-ar aborda în acest mod cotidianul. Fericiţi cei care se lipsesc de televizor măcar în zilele acestea!

Celelalte mirări vin de la un mod anapoda de a celebra Naşterea Domnului. Ai avea aşteptarea ca bisericile să fie arhipline de Crăciun şi de Paşte, cum spune vorba aceea românească atât de folosită în împrejurările când unii se scuză că abia atunci calcă pragul sfintelor lăcaşuri. Dar nu este aşa. Mi-am petrecut sărbătorile într-o localitate la ţară, unde în duminicile de peste an abia ai loc să stai la slujbă. În prima zi a praznicului, am trăit tristeţea de a vedea biserica cu mai puţini oameni decât oricând. Unul dintre motive? Copiii de la oraş veniţi la părinţii lor pentru a petrece împreună nu puteau fi lăsaţi singuri acasă. Dar de ce nu ar fi venit cu toţii, tineri şi bătrâni, la Liturghie? Al doilea motiv: există obiceiul nefiresc ca fiecare să meargă cu "de împărţit" la săraci sau la vecini în cursul dimineţii, exact cât durează slujba. Nici preotul nu mai are metode să-i convingă de absurditatea tradiţiei lor care nu se poate numi creştină.

Şi o altă mirare vine din preluarea tot mai frecventă a unui obicei de la ţările vestice, protestante. O cunoştinţă a sărbătorit Crăciunul în… Ajunul Crăciunului. Şi-a chemat fiica şi fiul cu familiile lor şi, cu toţii, cu o zi în avans, au mâncat şi au băut toate cele tradiţionale româneşti pregătite. Adică în ziua când normal este să ajunăm, să postim mai aspru dacă nu negru, să ne pregătim sufleteşte cu rugăciuni, cu bucuria colindelor, aşteptând astfel marele praznic de a doua zi! Se vede treaba că prea mult televizor, filme americane şi tradiţii străine strică. Preluate aiurea şi neţinând cont măcar de citirea corectă a calendarului bisericesc, aceste tradiţii străine de noi duc la anomalii anticreştine. Desigur, familia care a petrecut astfel s-a raportat la un Crăciun cu totul străin de Naşterea Domnului, eveniment care nu poate fi sărbătorit şi deplin înţeles decât mergând la slujbă, aşteptând binecuvântarea preotului, luând mai întâi hrana şi bucuria sufletului, abia mai apoi delectarea cu bunătăţile culinare, absolut fireşti, dar la vremea lor şi nu înaintea celorlalte.

Cine face astfel riscă să se iluzioneze că este în rând cu creştinii. Poate, dar nu cu cei drept-măritori. Pentru astfel de oameni Crăciunul este ca un premiu obţinut pe nedrept; un concurs pe stadion unde au alergat trişând, tăind curbele prin boscheţi, furând linia de sosire. Spectatorii pot fi păcăliţi, dar nu şi Dumnezeu.