Crăciun înstelat

Erau în acel de neuitat sfârşit de decembrie 1989 o febrilitate şi o smintire în tot şi în toate. Timpul avea o grăbire furtunatecă, un neastâmpăr nedomolit şi presimţeai sub carapacea de gheaţă, acoperind întinderile româneşti, sub oghialul liniştii aparente, o fierbiere de adâncuri, ce va fi curând clocot. Viaţa îşi urma într-un fel mai înfrigurat ca de obicei ritualurile. Se apropia Crăciunul şi oamenii, în pofida atâtor nelinişti fără răspunsuri, se pregăteau să săvârşească datina şi să trăiască misterul cel mereu reînviat. Şi deodată mămăliga a explodat. De sub gheaţa cea groasă au ţâşnit grohotişurile nemulţumirii şi revoltei. Sadovenienele "dureri înăbuşite" luaseră foc şi flăcările cuprinseseră toată suflarea românească. Timişoara întâi, cu jertfele ei, apoi Bucureştii, cu însângeratul lor obol, şi după aceea întreaga Românie se rostea într-o corală a izbăvirii şi speranţei renăscute. Crăciunul părea, cel puţin pentru mine şi colegii mei de la Radio Iaşi, al cărui glas se auzea din nou din amiaza zilei de 22 decembrie 1989, să-şi piardă din tâlcurile lui împământenite, acelea de sărbătoare creştină a familiei şi păcii. După ce se luminase ca într-un răsărit ceresc în 22 şi românii se cuminecaseră din bucuria libertăţii atâta amar de vreme întemniţată, primejdii şi ameninţări mortale năvăliseră asupră-ne. Existenţa se aşeza brutal sub semnul sângelui şi spectrul războiului civil. Orele astrale deveniseră confuze şi orizontul luminos al zilei deşteptătoare se întunecase spre noptatec. Era vremea manipulărilor şi confruntărilor, a luptei disperate pentru putere şi încercărilor de a păstra, eminescian vorbind, clipa cea repede ce ni s-a dat.

Noi, jurnaliştii de la Radio Iaşi, n-apucasem bine să ne dedulcim din enorma satisfacţie a regăsirii, după cinci ani de surghiun, a căminului pierdut. Timpul n-avea deloc răbdare cu noi. Din aproape nimic, din cenuşa sufletului, trebuia să renască o instituţie, necesară ca aerul în acel moment. Evenimentele se derulau într-o învârtejire funambulescă, tragică şi cereau o reacţie rapidă, profesionistă, onestă şi câteodată chiar jertfitoare. Cu stângăciile inerente unui nou început, cei mai mulţi dintre colegii mei au fost la înălţime şi s-au comportat ca nişte veritabili reporteri de război. Atmosfera era la Radio Iaşi în acele zile de bivuac din spatele liniei întâi. Tabul de la poarta instituţiei şi subunitatea de militari cu puştile în bandulieră, condusă de căpitanul Dănuţ Chirilă, întăreau impresia de spaţiu cazon şi teatru de operaţiuni militare. Crăciunul, cu bucuriile lui domestice, de neegalat, nu prea bătea la poarta noastră. Găseam totuşi fărâma de timp să ne gândim, să visăm şi să dăruim în premieră, prin cântec şi verb, ascultătorilor noştri atmosfera unică a marii sărbători creştine.

Dimineaţa, de Ajun, ca într-un miracol, în cabina numărul 1, devenită un fel de casă de melc pentru mine, m-am trezit cu un preot. Îl ştiam bine, pentru că la Biserica Frumoasa oficiase cununia unor tineri cărora le fusesem naş. Chipul lui de icoană veche împrăştia o lumină fără stingere. Era părintele Ionel Roată, vicarul administrativ de azi al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. În spaţiul strâmt ca de nacelă pogorâsem prin cântările Sfinţiei Sale în ieslea Betleemului. Sufletul mi se fericea şi ochii mei plângeau. Mă gândeam cât de bucuros ar fi fost tatăl meu, preotul, trecut din 1985 la cele veşnice, să se fi împărtăşit din săvârşirea acestei minuni. În ceruri, unde sălăşluieşte sufletul lui, era, de bună seamă, cu asupra de măsură mulţumit. Crăciunul acelui de neuitat an 1989 se înstela cu a lui unicitate.