„Cred, Doamne, ajută necredinței mele”

Evanghelia din Duminica a 4-a a Sfântului și Marelui Post al Paștilor amin­tește una din nenumăratele minuni pe care Fiul lui Dumnezeu, în timpul activității Sale mântuitoare, le-a să­vâr­şit din nemărginita Lui milosti­vire față de omul aflat în suferință.

Minunea s-a petrecut cu puține zile înainte de Sfintele Pătimiri, atunci când Mântuitorul a coborât de pe Muntele Taborului. Această mi­nune a avut loc puțin înainte de Paștele iudeilor, când Mântuitorul Se pregătea, mergând cu ucenicii din Galileea către cetatea Ierusalimului.

Ne amintim care era atmosfera minunată de pe munte, cu neputință de descris în cuvinte, încât ucenicii, gustând din acea bucurie negrăită, au exclamat: „Bine este nouă să fim aici”. Domnul le-a dăruit această bucurie ca, în zilele grele ale pătimirii Lui, să nu se lepede de El, văzându-L osândit la moarte, umilit și purtat pe ulițele strâmte ale Ierusalimului. De aceea, i-a luat cu El să vadă dumnezeirea Lui, slava pe care o avea și pe care a împărtășit-o, după cât au putut înțelege.

Poate și noi, de multe ori, am simțit aceeași stare negrăită, participând cu toată inima la Liturghie sau la alte slujbe, ori aflându-ne într-un loc unde am fost umbriți de prezența darurilor bogate ale Duhului Sfânt, nădăjduind să rămână această stare la noi, așa cum au dorit ucenicii care Îl însoțeau pe Domnul.

La poalele muntelui, au găsit o stare de încordare, întrucât ceilalți ucenici au fost rugaţi de un om să-l vindece pe fiul său care se afla în suferinţă, cu duh de neputinţă, un duh mut (lunatic), dar aceştia n-au reuşit.

Când Mântuitorul a ajuns în mijlocul lor, tatăl copilului L-a rugat stăruitor cu inima îndurerată, însă fără credinţă statornică, spunându-I, dacă este cu putinţă, să facă această vindecare.

Mântuitorul a întâlnit oameni cu credinţă deplină, care au venit cu inima deschisă, crezând că numai El ar fi putut să-i vindece pe cei bolnavi. Aşa a fost un ofiţer roman care a intervenit pentru sluga lui, unul din o sută de soldaţi, sau altă dată femeia cananeancă. Atât ofițerul roman, cât şi femeia cananeancă, din neamuri străine, aveau să câştige aprecierea Mântuitorului: „Nici în Israel nu am văzut atâta credinţă”.

De această dată, nu ne întâlnim cu o credinţă puternică, ci cu una şovăielnică, nedeplină, dar totuşi mânată de dorinţa acestui părinte de a-şi vindeca fiul. Răspunsul Mântuitorului este în aceeaşi notă: „Dacă este credinţă, toate sunt cu putinţă celui credincios”.

Credinţa este un lucru clar, ori este, ori nu este. Ori avem credinţă şi o manifestăm deplin, ori o ascundem după vorbe, gesturi, pretexte, atitudini omeneşti. Credinţa adevă­rată este cea despre care a spus Mântuitorul că poate muta şi munţii. Un mare avvă din pustiul Egiptului, vorbind ucenicilor tocmai despre puterea credinţei, le arăta munţii aflaţi în apropiere: „De ai cre­dinţă cât un bob de muştar, vei spune muntelui acestuia: Mută-te! şi se va muta dincolo”, şi muntele o şi luase din loc, dar marele părinte al pustiei i-a spus: „Nu cu tine vor­besc, doar spuneam ucenicilor cât de impor­tantă este adevărata cre­dinţă”, care poate muta şi munţii şi care aduce peste noi binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi muntele a rămas pe loc. Sfinții Părinți vorbesc despre anumite trepte ale credinţei. Ea este o biruinţă de fiecare clipă a îndoielii şi poate de aceea diavolul lasă în ini­ma noastră tot mai multă îndoia­lă, pentru a nu dobândi binecuvânta­tele roade ale credinței, cum a picurat şi în inima părintelui preocupat de fiul lunatic pe care ni-l zugrăvesc Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca. Dar, totuşi, acesta a fost sincer; smerenia şi sinceritatea lui au fost apreciate de Mântuitorul Hristos, iar fiului său i s-a dăruit vindecare, cum nenumărate au fost vindecările pe care Domnul le-a făcut altă dată.

Credinţa este desăvârşită atunci când Dumnezeu ne ajută cu harul Preasfântului Duh, care Se pogoară peste noi și pe care Îl rugăm stăruitor să rămână peste noi așa cum a rămas cu ucenicii Lui. Anumite neputinţe omeneşti, stări pe care cu greu le înţelegem, suferinţe îndelungi din viaţa noastră nu pot fi biruite decât prin ajutorul lui Dumnezeu. Diferența între momentele când Domnul era împreună cu ucenicii şi cele în care Domnul lipsea din mij­locul lor, cum s-a întâmplat şi cu furtuna de pe mare, când ucenicii erau singuri, este uriașă… Împreu­nă cu Domnul, suferinţele şi încercă­rile se duc mult mai uşor, iar atunci când El lipseşte, resimţim greutatea lor, după cuvântul Mântuitorului Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Iubirea cea mai mare pe care o întâlnesc copiii este iubirea părin­ţilor. Observăm acest lucru din dragostea acelui tată zbuciumat, care a venit înaintea Mântuitorului cu lacrimi, rugându-L să fie vindecat fiul lui. Desigur, întâlnim din nefericire, adeseori, indiferenţa unor părinți faţă de prunci, fie problematizând asupra oportunității zămis­lirii lor, fie hotărând asupra vieții celor încă nenăscuți. Trebuie să învățăm dragostea părintelui din
Evanghelia duminicii care urmează, al cărui copil, fiind bolnav, nu le aducea bucurii părinţilor şi familiei după cum considerăm noi de cu­viință, şi totuşi s-a îngrijit mult de el ca să-l vindece, alergând peste tot. Auzind că Mântuitorul săvârşea minuni, a ajuns înaintea Lui tocmai din această credinţă. Oare părinţii din vremea noastră nu ar trebui să se îngrijească să aibă prunci? Să-i crească în frică de Dumnezeu, ca ei să fie bucuria lor mai târziu în anii senectuţii?

Mântuitorul Hristos intervine ori de câte ori este rugat, chiar şi atunci când credinţa noastră este împu­ţi­nată. El a apreciat credinţa desă­vâr­şită pe care a văzut-o uneori şi la cei din neamuri păgâne, dar a pri­mit şi credinţa împuținată a părin­telui îndurerat, cu fiul grav bolnav. Aceste aspecte ne arată că milos­ti­vi­rea lui Dumnezeu este fără margini, iar iubirea Lui, desăvârşită, chiar dacă credinţa noastră nu este pe măsură și nu răspundem cu
ace­eaşi dragoste la iubirea Sa nemărgi­nită.

În Duminica a 4-a din Postul Mare este pomenit și unul dintre marii dascăli ai pocăinţei, Sfântul Ioan Scărarul. Noi, oamenii grăbiţi ai acestui veac, ne putem întreba: ce putem învăţa din viaţa şi din scrierile unui călugăr care a trăit în veacul al VI-lea până la jumătatea celui de-al VII-lea, fost sihastru în preaj­ma cunoscutei Mănăstiri „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai? Ce putem reține de la un om despre care, atât de smerit fiind, abia s-au aflat câteva lucruri despre vieţuirea lui? Oamenii de altădată îşi acopereau lucrarea du­hov­nicească cu tăcerea şi cu mantia smereniei, aşa cum a făcut-o şi el.

Cunoaștem că vreo 50-60 de ani s-a nevoit, rugându-se mult în ţinutul arid din preajma mănăstirii pe care marele împărat Justinian a rectitorit-o, la poalele muntelui unde Moise a primit de la Dumnezeu Legea, de demult, în istoria poporului ales. Acolo, în liniştea unui loc care te apropie de Dumnezeu, Ioan Scărarul, Sinaitul sau Scolasticul, a învăţat pentru sine și pentru alții că cele mai importante lucruri sunt pocăinţa, smerenia şi întoarcerea la Dumnezeu.

A alcătuit o scriere devenită printre cele mai populare lucrări care au circulat în toată lumea creştină, mai ales în mediul monahal, îndemnându-i pe toţi să îşi schimbe viaţa. Cele 30 de capitole ale cărţii ne aduc aminte de cei 30 de ani pe care Mântuitorul îi avea când a ieşit la predicarea Evangheliei mântuirii. Dintre aceste cuvinte, trebuie să citim ceasuri la rând pentru a ne edifica despre lucrurile cu adevărat importante ale vieții, dar pe care adeseori le trecem cu vederea.

În cuvântul al 10-lea, despre grăirea de rău sau clevetire, marele părinte al pustiei, Sfântul Ioan Scărarul, spunea între altele: „Am auzit pe unii clevetind şi i-am certat, dar lucrătorii acestui rău răspun­deau în apărarea lor că fac aceasta din dragoste şi pentru grija celui pe care îl vorbeau de rău, iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a spus: Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui alungă-l”  - este vorba despre autorul Psalmilor, Împăratul David. În alt loc, Sfântul Ioan Scărarul ne spune: „Una şi singură este calea cea mai scurtă dintre căile care duc la iertarea greşelilor; să nu judeci, dacă este adevărat cuvântul: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui ce voieşte să se pocăiască cu adevărat. Chiar de a vedea pe cineva greşind în ceasul morţii, nici atunci să nu-l osândeşti, căci necunoscută este oamenilor judecata lui Dumnezeu. Unii au făcut greşeli mari la arătare, dar au făcut lucruri şi mai mari în ascuns. S-au înşelat, deci, iubitorii de osândiri, prinzând fum în loc de soare”. În alt loc, vorbind despre tăcere, Sfântul Ioan Scărarul ne spune: „Cel ce îşi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, vorbind cu el fără să ştie cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat şi liniştea unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă. După ce a spus un cuvânt, Petru a plâns cu amar pentru că nu şi-a adus aminte de cel ce a zis: Zis-am, păzi-voi căile mele ca să nu păcătuiesc cu limba mea. Şi de altul, care a zis: E mai bine de a cădea de la înălţime pe pământ, decât să cazi din pricina limbii”.

În aceste zile, ar trebui să citim măcar câte un capitol, dacă nu toate cele 30, pe care dumnezeiescul părinte Ioan Scărarul le oferă ca temă de meditație.