Credinţa ta contează!

Răstălmăcirea propriei mărturisiri de credinţă, precum şi a cugetării celei smerite a credincioşilor - cauze ale fundamentalismului religios din toate timpurile - este cu atât mai îngrijorătoare din punct de vedere social, cu cât se poate constitui în focare de conflict intrareligios sau interreligios. Aşa s-a întâmplat pe vremea Mântuitorului nostru Hristos şi aşa se mai întâmplă din păcate şi astăzi! Astfel, după cum arată Sfântul Chiril al Alexandriei, cei mai porniţi împotriva Mântuitorului Hristos erau tocmai arhiereii şi slujitorii evrei, între care se numărau şi cei cu oarecare funcţii în învăţarea Legii, precum cărturarii şi fariseii. Cruda răstignire pe cruce a Mântuitorului nostru Hristos - care avea la origine de fapt o altă credinţă religioasă decât cea evreiască, şi anume cea persană, conform căreia cei condamnaţi la moarte erau suspendaţi pe cruce pentru a nu pângări pământul - denotă faptul că tocmai cei care pretind că "păzesc ştiinţa şi din gura cărora se va cere învăţătura" (Mal. 2, 7) riscă să dea dovadă de cea mai mare răutate şi, în consecinţă, tocmai de o acută lipsă de pătrundere a legii dumnezeieşti.

Din punct de vedere creştin ortodox, una din regulile de aur ale cugetării celei smerite, după cum se exprimă Sfântul Efrem Sirul, este aceea de "a nu năpăstui pe nimeni". Astfel, întrucât calitatea vieţii sociale depinde nu de spiritul critic, ci de bunătatea persoanelor care o compun, rezultă că smerita cugetare - potrivit căreia mărturisirea comună de credinţă religioasă contează mai mult decât opinia personală - nu afectează caracterul benefic al iniţiativelor civice. În concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, smerita cugetare este mântuitoare, fiind o formă de rugăciune neîntreruptă, prin care creştinul poate cunoaşte şi urma voinţa lui Dumnezeu. În acest sens, relevant este următorul fragment din rugăciunea citită în taină de preot ori de câte ori rosteşte Sfinta Evanghelie la Sfânta Liturghie: "Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri". Or, cel puţin în viaţa Sa pământească, Mântuitorul nostru Hristos - considerat de creştini bunătatea întruchipată - nu a blestemat oamenii, nici măcar pe vrăjmaşii Săi, ci doar un smochin neroditor (Marcu 11, 21). Despre caracterul Lui mai spune multe, apoi, însuşi felul în care s-a îngrijit de Maica Sa, întărind, astfel, însăşi învăţătura dată în Lege prin Moise, care spunea: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine" (Ieş. 20, 12).

Sursa încrederii în Biserică - care, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor în România, are "statutul de factor al păcii sociale" (art. 7, alin. 1) - o constituie smerita cugetare a majorităţii credincioşilor ei. În Biserică, din cauza păcatului mândriei la care sunt expuşi toţi oamenii, opinia personală nu este pe atât de relevantă, pe cât este de importantă propria mărturisire de credinţă. În comparaţie cu adevărurile de credinţă ale Bisericii cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, părerea personală este întotdeauna superficială şi versatilă. De aceea, Biserica, unde creştinii merg pentru ca "toată viaţa lor lui Hristos Dumnezeu să o dea", consideră părerile, asemenea viselor, înşelătoare, în sensul că pot face pe mulţi care "nădăjduiesc în ele" să cadă (Is. Sirah 34, 1-7). Din păcate, urmând o tradiţie de origine gnostică cu care Biserica niciodată nu a fost de acord, dar fără să-şi dea seama că de fapt suferă de miopie duhovnicească, mai există încă printre noi oameni care au tendinţa de a se considera mai deştepţi decât sunt în realitate, dorind să impună propria părere drept normă sau regulă a adevărului şi, astfel, provocând celorlalţi din prostie, iar nu din credinţă, mari tulburări sufleteşti, suferinţe trupeşti şi daune materiale.