Criza - divinitate a omului contemporan?

În ultima carte, În spaţiul interior mondial al capitalului, a binecunoscutului filosof german Peter Sloterdjik găsim această frază: „Criza devine Dumnezeu“. Chemând omenirea la penitenţă, ca într-o versiune secularizată a unui Sfânt Ioan Botezătorul modern, el adaugă, adresându-se fiecăruia: „Tu trebuie să-ţi schimbi viaţa!“

Fără îndoială a afirma că astăzi criza are aceeaşi autoritate ca Dumnezeu este o provocare. Sloterdjik o face tocmai pentru a avertiza omul de starea în care el singur a adus lumea. Lăcomia şi setea de putere au provocat acţiunea de distrugere, de pustiire a ei, care nu numai a început, dar avansează cu paşi repezi. Inconştienţa şi aroganţa au făcut ca omul să se încreadă în atotputernicia lui, în apetitul lui de a se lepăda de tot ceea ce înseamnă bine, corectitudine, cinste, respect pentru lumea în care trăieşte şi pentru semenii printre care trăieşte. Criza e o boală care cuprinde întreg organismul lumii, ca un cancer generalizat, nu ca o suferinţă locală a unui domeniu de viaţă restrâns. „Suntem în aşteptarea oamenilor care să-şi schimbe cu adevărat viaţa“, repetă Sloterdjik. Pentru că numărul celor care declară cu egoism „Vreau pentru mine ceea ce-i mai bun. Vreau să-mi satisfac plăcerile. Apoi, după mine, potopul“ creşte exponenţial...

Cam aşa gândeşte omul de astăzi. În acelaşi timp frica îl face neputincios. Preferăm să ne ascundem capetele în nisip ca struţul, să nu întreprindem nimic, pentru că a schimba, a se schimba, presupune voinţă, hotărâre, presupune ajutor primit. Şi de unde, dacă nu credem că Cineva, acolo sus, ne ajută?

Odinioară, Iisus a cerut de asemenea oamenilor să se schimbe. Dar nu răspândind frica, ci dându-le curaj, ajutându-i să schimbe, să se schimbe. „S-a apropiat Împărăţia Cerurilor“, a spus El. Aceasta însemna a indica o direcţie în care să mergem, să ne îndreptăm spre o lume mai bună, să începem a nădăjdui că o lume mai bună este posibilă, că putem trăi într-o asemenea lume.

Un poet german, alungat din fosta Republică Democrată Germană pentru convingerile sale nonconformiste şi anticomuniste, scria odată tulburătoarele cuvinte: „Sunt timpuri când nu avem tristeţea în noi, ci tristeţea ne are pe noi în ea“. Şi tot el continua, parafrazând un coral: „Ne facem cruce şi trecem mai departe. Numai cine crede în Cel de Sus nu se scufundă…“. Sunt cuvinte surprinzătoare din partea unui om care nu a dovedit niciodată o cucernicie excesivă. De fapt n-ar trebui să surprindă, pentru că ele au un substrat universal. Ajunge să fii onest cu tine însuţi, pentru a recunoaşte caracterul universal al creştinismului, care se adresează fiecărui suflet, în căutarea sensurilor reale ale vieţii.

Dacă ne dăm osteneala să cercetăm istoria ultimilor două mii de ani, o să putem recunoaşte că au existat oameni care nu s-au lăsat învinşi de criză. Oameni care au trecut cu curaj mai departe, după cum spune Biermann, care s-au străduit să aducă ceva nou, să depăşească timpurile grele în care au trăit. Unde am fi astăzi fără ei?

Trebuie să înţelegem că orice criză, cât de copleşitoare ar fi, cu întreaga ei suită de consecinţe catastrofale, nu este Dumnezeu, n-are atotputernicia lui Dumnezeu. Lumea nu poate fi dominată de criză decât dacă noi, oamenii îngăduim asta, dacă acţionăm astfel încât s-o aducem în mijlocul nostru, s-o punem pe un piedestal şi să ne închinăm ei, ca odinioară Aaron viţelului de aur.

Criza nu a creat nimic, ea distruge tot ce poate. Lumea e creaţia lui Dumnezeu. Iar noi suntem răspunzători s-o schimbăm uneori, pentru a ne îndrepta spre o nouă lume.

Nietzsche a spus că ţinând seama de convingerile lor, creştinii ar trebui să arate mai senini. N-ar trebui ca, având perspectiva unei izbăviri, să treacă mai uşor peste necazuri? Nu ştiu în ce măsură a avut dreptate. Cred că durerile lor, ale celor apropiaţi, ale semenilor, îi afectează cu adevărat. Solicitudinea pentru ceilalţi, dorinţa de a le uşura durerile, trebuie să-i preocupe cu adevărat. Altfel, trecând netulburat peste fiecare piatră de încercare, s-ar dovedi lipsiţi de orice sentiment, nişte automate cu o singură funcţiune.

Dar cred că, participând la coborâşurile şi suişurile vieţii, creştinii trebuie să aibă mai mult curaj. Cred că tocmai convingerile că avem în cine să ne punem nădejdea ar trebui să ne dea mai mult curaj. Curajul de a primi viaţa aşa cum este, de a fi conştienţi că ni s-a dat un dar nepreţuit: acela de a avea încredere. Curajul de a ne simţi răspunzători, de a fi conştienţi de misiunea noastră de a menţine creaţia lui Dumnezeu. Şi atunci putem înţelege că nu, criza nu poate fi ridicată la rangul de divinitate, că ea nu este Dumnezeu şi, ca atare, poate fi învinsă. Nu numai criza economică, ci criza de mentalitate, de moralitate, de integritate. Şi acestea sunt la fel de nocive, la fel de otrăvitoare, la fel de distrugătoare.

Poate că atunci cuvintele lui Nietzsche ar reflecta mai mult realitatea.

Poate că asumându-ne viaţa cu toate încercările, cu bucuriile şi cu durerile ei, certitudinea că Dumnezeu este totdeauna alături de noi ar produce o spărtură de albastru în cerul pe care noi l-am acoperit de nori.