Cu comunismul la croitor

Dacă încă nu aţi aflat, mă simt dator să vă informez: a fost reînfiinţat, cu toată pompa necesară, Partidul Comunist Român. Denumirea şi programul vin să resusciteze o formaţiune politică despre care nu a auzit aproape nimeni până acum şi căreia nu am să-i fac aici reclamă.

Tot din ziare aflăm că un anume politician european a fost amendat şi că i s-a retras dreptul de a mai ocupa o funcţie publică pe o perioadă de cinci ani pentru că, în timpul unui discurs, a salutat audienţa cu salutul nazist. Carevasăzică, nazismul e aiurea, cu aşa ceva nu-i de joacă! Cu avatarurile comunismului însă ne mai putem juca; cam în felul în care studenţii de la Sorbona se jucau cu ideologia în vremea şi sub autoritatea inconştientului Sartre. Acest lucru se întâmplă pentru că spiritul teribilist şi ignar, instalat confortabil în tihna democratică, eventual în faţa unui laptop cât se poate de capitalist, îşi permite să se joace cu simbolurile şi cuvintele aşa cum un copil se joacă pe plajă cu vanele lui ctitorii de nisip: de la adăpostul libertăţii putem construi în imaginaţie mii de lumi posibile pe care, în orice moment şi în funcţie de modă, le putem dărâma. Nimeni nu poate avea nici o obiecţie.

Nici măcar nu e vorba de valori aici. Axiologia e prea eterată pentru minţile unor pierde-vară lipsiţi de memorie, pentru creierele lor anistorice. Grav e că faptele s-au petrecut în urmă cu doar câţiva ani. Ideologia comunistă nu a omorât milioane de oameni acum cinci secole, ci alaltăieri, mulţi dintre cei care şi-ar da astăzi votul sau, cel puţin, acordul liber înfiinţării instituţiei criminale care a fost PCR având în familie, adică la cimitir, rude care au înfundat puşcăriile, unchi sau bunici care şi-au pierdut viaţa la Canal sau care au populat Bărăganul cu forţa.

Pentru mulţi dintre cei tineri, comunismul poate părea o modă, ceva cool, Che Guevara, entuziasm, salvaţi planeta, ajutaţi triburile din Africa, salvaţi balena albastră. Ei pot fi scuzaţi pentru că nu au ajuns încă pe la Aiud, Gherla, Sighet sau Jilava şi nu au citit încă o carte terifiantă ca Fenomenul Piteşti a lui Virgil Ierunca. Dar cei care ne flutură astăzi pe la nas fantoma PCR nu sunt nici tineri şi nici naivi. Sunt oameni în toată firea, care au apucat cozile la pâine şi lapte şi care au respirat aerul greu al socialismului multilateral dezvoltat. Cei care şi-ar da votul unei asemenea aberaţii, la fel. Mai mult, cinismul cu care sunt invocate principiile democraţiei în conjuncţie cu numele Partidului Comunist Român înfricoşează. Pentru orice om întreg la minte, aşa ceva scapă puterii de înţelegere, modalitatea în care unii se joacă aiurea cu cuvintele şi cu simbolurile răului părând mai degrabă un vis urât decât realitate.

Adevărul este că sunt câteva locuri din lume unde comunismul există: enclave din care istoria a fugit pe uşa din dos, tărâmuri uitate peste care s-a aşternut linţoliul greu al urii şi neputinţei. Toţi cei care consimt, din resentiment sau prostie, numelui "PCR" ar trebui trimişi la un stagiu de iniţiere prelungită în "comunismul real" în Cuba lui Castro sau în Coreea lui Kim "Atomicul". Ceva experienţă

le-ar reîmprospăta sângele din creier şi, poate, s-ar gândi de două ori înainte de a arunca în atmosferă asemenea contraidei. Dacă analiştii pot specula ştiinţific şi "la rece" în marginea unui asemenea subiect, totuşi, derapajele şi amneziile memoriei recente a oamenilor nu ar trebui ignorate. Poate că, din punct de vedere sociologic şi politic, "visul Epocii de Aur" rămâne, slavă Domnului, numai un vis. Însă faptul că românii uită crima atât de uşor, mai ales atunci când nu le-au putrezit propriile oase prin puşcării, ci ale altora, este înspăimântător. Asta înseamnă că începe să se şteargă orice urmă de empatie între semeni şi că tăcerea vinovată din timpul comunismului nu a fost cauzată de teamă, ci de josnicia umană a multora dintre noi; că, de fapt, merităm să trăim în lanţuri şi că experimentul numit "Libertate" nu e pentru oricine; că valorile nu sunt deloc democratice, i.e. pentru toată lumea, ci aparţin celor puţini, pe care, oricum, nu-i mai ascultă nimeni.