Cu mască, fără mască

Masca a jucat un rol atât de important în toate timpurile, încât masca invizibilă a zilelor noastre, disimularea, nu ne mai miră deloc. În trecut se purtau măşti fabuloase, cu putere de a fascina. Încă din paleolitic, acestui obiect, care ascunde şi dezvăluie în acelaşi timp, i s-a conferit o funcţie rituală, apoi socială şi politică. În cele din urmă, a trecut în carnaval. O lege din 1295 atestă Veneţia drept centru de difuziune al măştii. A fost valorificată în teatrul antic, comedie şi tragedie. Albă pentru femei şi întunecată pentru bărbaţi, masca avea rolul de a înlesni înţelegerea piesei, scoţând la iveală starea sufletească, vârsta, condiţia socială şi amplificând, prin forma ei de pâlnie, vocea actorului. În acele vremuri nu era deloc o onoare să interpretezi un rol pe scenă, meseria era rău famată, aşa încât mulţi actori foloseau masca pentru a-şi ascunde identitatea. Şi pentru a semnala tipul caracterologic pe care îl interpretau. Îndrăgostitul, flecarul, prostănacul, subreta vicleană, bătrânul fără minte erau tipuri de personaje îndrăgite în commedia dellâarte.

Iată ce ne povesteşte eseistul şi prozatorul italian Giovanni Papini, în „Gog“ (1940): „Am cumpărat ieri trei măşti japoneze, antice, autentice. Îndată le-am agăţat pe peretele camerei mele şi nu mă mai satur privindu-le. Omul e mai artist decât natura. (…) Cum se face că omul îşi acoperă toate părţile corpului, până şi mâinile, cu mănuşi şi lasă goală partea cea mai importantă: faţa?“ De ce masca atât de importantă? Papini explică: „Anticii şi primitivii, în multe cazuri mai inteligenţi decât noi, întrebuinţau şi întrebuinţează şi acum măştile în actele cele mai grave şi mai frumoase ale vieţii lor. Cei dintâi romani, cum fac şi astăzi sălbaticii, îşi puneau măştile în război, când atacau pe duşmani. Vrăjitorii şi preoţii aveau măşti de ceremonie, pentru descântece şi rituri. Actorii greci şi latini nu jucau niciodată fără mască. În evul mediu, membrii unei asociaţii aveau obrazul acoperit cu o glugă, cu două găuri pentru ochi. Şi-mi vine în minte Profetul Voalat din Khorasan… Consiliul celor zece din Veneţia, Masca de Fier… Război, artă, religie, justiţie: nu se făcea nimic important fără mască.“

Dar masca demască. Ea este o prelungire a caracterului; simbolizează un rol, o funcţie evidentă pe care individul şi le asumă. Pe lângă teatralitate şi ostentaţie, ea presupune asumarea unei responsabilităţi. Din acest motiv, omul zilelor noastre şi-a „înghiţit“ masca: pentru a nu fi ostentativ, pentru a nu fi singur, pentru a nu fi ghicit… şi enumerarea cauzelor poate continua.

Cuvântul „persoană“ provine din latinescul „persona“, care înseamnă tocmai mască a actorului, de obicei din pânză. Mai desemna şi capetele de animal folosite ca ornament la fântâni arteziene. „Personae e quarum rostris acqua salire solet“ - figuri de animale din gura cărora ţâşneşte apa. În ultimă instanţă, cuvântul „persona“ înseamnă rol, personaj de teatru. „Parasiti persona“ e rolul parazitului. Dacă în franceză cuvântul a devenit „personne“, adică nimeni, în română este „persoană“, adică cineva. Ce reabilitare extraordinară a măştii, ce intuiţie a rolului ei fundamental, acela de a dezvălui esenţa lucrurilor!

Dar, culme a degradării, masca omului de rând este ipocrizia. El se dă drept altul, făcând din statutul social, din situaţia financiară, din celebritate tot atâtea măşti fără egal. Felul cum s-au transformat măştile, de la un secol la altul, este uimitor pentru că arată o schimbare formidabilă de mentalitate şi, cu siguranţă, de scop. Dacă în trecut omul se ajuta de mască pentru a afirma clar ce avea de spus, pentru a-şi contura cu precizie rolul în societate, pentru a lupta, pentru a iubi, pentru a crede, acum „masca“ serveşte pentru a estompa adevărata natură, adevăratul caracter, pentru a ascunde scopul scontat. Imaginaţi-vă că o persoană care ar dori să ajungă ministru ar purta încă de pe băncile facultăţii masca unui… ministru! Sau cine ar dori să ajungă preşedinte de stat, ar purta masca unui preşedinte! Imaginaţi-vă masca unui poet! Masca unui critic literar! Sau a unui medic. A unui profesor universitar. Poate că duşmanii i-ar asasina din fragedă pruncie sau dispreţul, neîncrederea celor din jur i-ar face să îşi părăsească planurile.

Cu mască? Fără mască? Balanţa înclină categoric spre a purta mască, dar fără să se ştie.