Cum i-am privit pe scriitorii din diaspora românească?

Sociologul, eseistul, istoricul literar Adrian Dinu Rachieru ne oferă o nouă carte incitantă: Voci din exil. Alte polemici de tranziție (București, Ideea Europeană, 2022). Vocile din exil din acest prim volum (autorul ne amenință cu alte volume de Voci) provin din spațiul francez, pe fiecare dintre personalități caracterizând-o printr-un titlu definitoriu. O pleiadă de exilați de formule și structuri diferite, plecate din Țară sau rămase în străinătate în etape diferite, după pacea postbelică sau chiar în plină epocă socialistă, acestora atribuindu-li-se o denumire peiorativă și nedreaptă: transfugi.

Titlurile despre care vorbeam mai sus sunt: „Panait Istrati sau exilul planetar”, „Cioran, exilatul apatrid”, „Eugène Ionesco (!) și «exilul» românesc”, „Leonid M. Arcade sau «mitologia unui cenaclu»”, „Vintilă Horia, exilatul itinerant”, „Constantin Virgil Gheorghiu: un exilat «clarvăzător»?”; „Un duet parizian: Monica Lovinescu - Virgil Ierunca”, „Petru Dumitriu: «exilul ca ispășire»”, „Basarab Nicolescu și recuperarea exilului”, „D. Țepeneag și «pedagogia curajului»”, „N. Breban sau exilul intermitent”, „Paul Goma, «exilatul absolut»”, „Virgil Tănase sau «irelevanța» exilului”, „Ilie Constantin, un «exilat atipic»”, „Bujor Nedelcovici: exilul ca «revelație»”, „Matei Vișniec: exilul ca navetă culturală”.

Adrian Dinu Rachieru distinge mai multe etape ale „stării de exil”, ei fiind nevoiți să plece în exil în mai multe valuri: cei plecați imediat actului de la 23 august 1944 erau „emigranți politici plecați în bejenie, hrănindu-se cu iluzia provizoratului” și cu speranța reîntoarcerii, fiind și mai intransigenți. Aceștia au conștientizat obligativitatea „con­tinuității culturale”, a „rezis­tenței prin cultură” în fața hibridizării poporului român de către ideologia sovietică. Alt val îi numără pe cei plecați în plin regim kominternist, patronat de Silviu Brucan, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Gogu Rădulescu etc.; ultimul val, postdecembrist, a plecat din motive economice. 

„Exilul creator”

Din pleiada de exilați, autorul se oprește asupra „exilului creator”, în care au fost „dislocați, obligați la «desțărare», suspectați că ar avea misiune ideologică, respinși în numele unor războaie personale sau de teama unor «comparații fatale»”, după expresia lui M. Ungheanu. Pentru aceștia, „readucerea lor acasă, entuziastă, greoaie, capricioasă, suportând alte blocaje, semnifică o reintrare în normalitate a vieții culturale românești”, precizează A.D. Rachieru, care are curajul, bazat pe argumente, de a puncta esențialul. Revizuirile axiologice sunt necesare în orice etapă a istoriei, mai cu seamă în cea postdecembristă, ele presupunând recitiri în contextul social-politic dat. „Schimbările în/de canon sunt opera colectivă, nu se decretează în forță”, afirmă cu temei A.D. Rachieru; a înlocui triada Ionesco-Cioran-Eliade cu o alta (N. Manea-V. Nemoianu-Matei Călinescu), cum s-au rostit voci înfierbântate, pare o rocadă fantasmagorică”.

Se vorbește în Voci din exil de războaie „personale”. Exilul românesc, chiar cel creator, nu duce lipsă de aşa ceva. Deși colegi întru „desțărat”, o parte din marii scriitori se revoltă unii împotriva celorlalți, cum e cazul Constantin Virgil Gheorghiu, subiect al unui atac concentrat inițiat și întreținut de români asupra unui scriitor cu un destin aparte, transfigurat în celebrul său roman, Ora 25, transpus magistral pe ecran, la ­Hollywood, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale. Celebrii actori americani, jucând hora românească în costume naționale, au intrat într-un anonimat românesc grosolan și nedrept.

Constantin Virgil Gheorghiu era un bun român, antibolșevic, scriind cărți interzise în patria sa natală: Ard malurile Nistrului (cu prefața lui Tudor Arghezi), Am luptat în Crimeea, Cu submarinul la sediul Sevastopolului, dar romanul Ora 25 a cunoscut o notorietate mondială, apreciat de Mircea Eliade pentru că radiografiază „teroarea istoriei contemporane”, dar desființat de Monica Lovinescu, care l-a tradus, nu sub numele ei, ci Monique Saint-Côme, atacurile mârșave asupra romanului și a romancierului semnându-le însă cu propriul nume. C.V. Gheorghiu este un „lingău”, opera sa fiind o „tonă de manuscrise”, „reportajele scârboase ale unui ins vulgarizator”, un transfug necunoscut, autorul unei „escrocherii morale”, care a dat „măsura exactă a imposturii”, fiind o „suprapunere de dezgusturi”, un „personaj demonic”, acuzat de toate viciile umane: spion, agent dublu, antisemit (deși soția sa era evreică), comunist, „agent al tuturor securităților” etc. Motivul acestei uri viscerale: nemulțumirea pentru suma primită ca traducătoare pentru care au ajuns și la tribunal. În ton cu soția, Virgil Ierunca numea Ora 25 „ora imposturii exacte”.

Cum e posibil ca o personalitate de talia Monicăi Lovinescu (în tandem cu Virgil Ierunca), cu o autoritate dată de undele radio, să atace atât de furibund un concetățean anticomunist, autorul unor cărți de notorietate universală? Totul, orice este posibil, astfel încât atunci când abordăm exilul românesc să-l examinăm diferențial cu bune și rele. Dacă Sadoveanu nu scapă de stigmatul „Mitrea Cocor”, nu trebuie să-i negăm întreaga operă. Membrii comunității românești din exil trebuie judecați după poziția lor față de Țară, nu după opțiunile lor politice sau din motive pur personale.

Înainte de a scrie romanul Napoleon, Stendhal era bântuit de „un simțământ religios”, de o idee: „să fim de folos patriei”; Napoleon a fost de folos patriei, deci, merită un roman pe măsură. 

Scriitorii socotiţi fără folos pentru ţară

Dar românii noștri din exil s-au dovedit folositori patriei (și nu regimului politic, care, se știe, este trecător)? Din păcate, nu întotdeauna. Și-mi susțin ideea cu Declarația de la Budapesta, 16 iunie 1989, când un grup de „români” au semnat-o, în care se specifica clar: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate”. Cei șase români semnatari sunt: Stelian Bălănescu (din partea Cercului Român din RFG), Mihnea Berindei (vicepreședintele Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, stabilit la Paris, fiul acad. Dan Berindei), Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), M. Korne (director al revistei „Lupta”), Ion Vianu (Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România din Elveția), Dinu Zamfirescu (membru PNL); ulterior au mai semnat: Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia etc. Majoritatea românilor din exil, care detestau regimul de la București, au condamnat această declarație, considerând-o „act de trădare națională”. Cea mai grăitoare voce a fost cea a lui Ion Rațiu: „Declarația a făcut un mare de­serviciu și chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii”, scrie venerabilul om politic în ziarul său londonez „Românul liber”, V, nr. 9 septembrie, 1989 (apud Alexandru Amititeloaie, semnătura ex-regelui Mihai pe Declarația de la Budapesta din 1989 - inconștiență sau trădare?, în „Lumea”, XX, nr. 6, 2014, pp. 84-94).

Să privim tot în oglinzi paralele această declarație nedezavuată încă oficial, cu activitatea proromânească a Elenei Văcărescu sau a Martei Bibescu, și ele gonite din patria lor de regimurile politice ale vremii, dar care nu și-au condamnat Țara. Dimpotrivă!

Am inserat acest text aici, acum, ca să se știe; să nu ne mai mirăm (sau să facem pe naivii) când avem parte mereu de noi provocări iredentiste. Exilul românesc trebuie încadrat critic istoriei și culturii naționale!