Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cum le merităm noi pe toate!
Pentru că meriţi!", sună un slogan rostit de vocea ademenitoare a unei dive care ne învaţă pe noi, femeile, că merităm din toţi porii să fim frumoase folosind crema x. Ni se induce ideea că noi, toate, fără excepţie, am avea atâtea calităţi, încât produsul la care ne cheamă reclama este pur şi simplu o răsplată, un premiu binemeritat şi de aceea să nu ne îndoim de meritele noastre.
Mai auzim la alţii şi poate rostim chiar noi la vreme de reproş fraza: "Măcar atâta merit şi eu!...", referindu-ne la cine ştie ce lucru material sau spiritual pe care ni-l dorim, îl cerem şi ni-l însuşim, invocând starea noastră interioară ireproşabilă. "Nu merit să-mi faci una ca asta!", mai spunem când ni se face o presupusă sau reală nedreptate. "Dar ce-am făcut ca să merit aşa ceva?.." Şi tot astfel cerem şi primim de toate. Cine mai refuză în ziua de astăzi ceva pe care este cu îndreptăţire să-l primească, cedând darul său în favoarea altuia care, deşi nu l-ar merita, ar avea nevoie de el mai mult? Ne aflăm într-o societate a hedonismului, a trăirii clipei aici şi acum, cu orice preţ, într-o eră în care lumea crede că e pierdere ireparabilă să nu-ţi cheltuieşti în feluri şi chipuri sofisticate viaţa cea "numai una". Că aşa gândesc cei fără Dumnezeu nu ne poate mira, dar nici majoritatea creştinilor nu sunt departe de acest fel de gândire picurat cu pipeta şi cu pâlnia din toate părţile în suflete şi conştiinţe. Dacă din vieţile sfinţilor din primele veacuri aflăm fapte şi cuvinte care ne pun pe gânduri, deşi mai apoi le amestecăm în şuvoiul grijilor, cu greu putem accepta în propria trăire asceza. Stare a omului dispus să-l caute şi să-l păstreze pe Dumnezeu în sinele său, prin rugăciune şi prin efort personal practicat asiduu, asceza rămâne cel mai adesea apanajul câtorva oameni din lumea contemporană. Noi, cei mulţi, abia dacă putem renunţa la cafeaua de dimineaţă în Postul Mare, abia dacă reuşim - ca femei - să nu ne vopsim părul când ne apar primele fire albe, abia dacă putem ieşi până la pâine fără ruj pe buje. Abia dacă reuşim să ţinem ritmul unei vieţi creştine elementare, la nivelul cel mai de jos care implică rostirea rugăciunilor de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă. Ce liniştire? Când noi nu putem trăi o zi fără ştirile de la televizor şi fără verificarea e-mailului. Despre ce vorbim aici? Despre trăirea creştinismului sau despre nişte oameni abia mişcându-se din cauza faldurilor de celulită sufletească, această urâciune care, dacă apare pe trupurile noastre o corectăm de nu se vede prin şedinţe de frumuseţe şi cure interminabile. În schimb, reuşim să ne păcălim singuri chiar şi atunci când avem intenţii bune: dacă postim, atunci să nu ne lipsească nimic, nu numai că mâncăm pe săturate, dar căutăm să ne păstrăm gustul bucatelor bune prin înlocuitori de carne, de lapte şi de brânză, ne cumpărăm ciocolată de post, ne vedem frumos de programul nostru care ne unge pe suflet. Capacitatea noastră de a face o cât de mică jertfă personală a devenit un concept frumos de expus doar în teorii către alţii. Să nu ne obosim prea tare, aşa suntem îndemnaţi de peste tot, doar le merităm pe toate. Mai rămâne să auzim cândva că dacă vom trăi până la sfârşit la întâmplare, vom merita şi mântuirea!