Cununile martirilor și lumina sfinților cuvioși

Idealul uman al Antichității era eroul, viteazul care se întoarce biruitor din bătălie și este aclamat de popor. Pe câmpul de luptă sau în arenele de gladiatori, câștigător era cel care domina prin forța fizică și sfărâma pe vrăjmași. În această lume sângeroasă, creștinismul a adus o schimbare de paradigmă: în locul sabiei ucigașe apare jertfirea de sine, răstignirea de bunăvoie, din iubire de oameni. Cel răstignit pe Cruce nu răspunde la ură cu ură, la violență cu violență. Hristos binecuvântează pe cei care-L urăsc, iubește pe vrăjmașii Săi și iartă pe cei care L-au dus la moarte: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Un eșec, o înfrângere, după judecățile pământești, reprezintă un început de înnoire a lumii din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu. Ceea ce n-au înțeles ucenicii Domnului înainte de răstignire aveau să vadă la Înviere, căci taina Crucii se revelează în taina Învierii. Iar prin acestea toate capătă un sens. Apologia Sfântului Arhidiacon Ștefan este cea mai concentrată mărturisire de credință despre mântuirea noastră în Hristos, făcută în lumina cea de sus și pecetluită prin moarte martirică. El vede „cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56) și de aceea urmează Lui întru mărturie: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60).

Întâlnirea cu Hristos în lumină prin jertfele martirilor marchează o re-semnificare a lumii. Frica de moarte, setea de răzbunare, revoltele și ripostele la batjocurile prigonitorilor nu mai înseamnă ceva pentru cel care a trăit libertatea în Hristos și a simțit iubirea infinită a lui Dumnezeu, Cel Care răsare soarele și peste cei drepți și peste cei nedrepți. Martirul nu urăște pe cei care-l contestă pe nedrept, nu disprețuiește lumea chiar atunci când aceasta e înveninată de rele, pentru că s-a lipit cu toată ființa lui de ceea ce este mai presus de lume. Cuvintele Sfântului Sfințit Ignatie Teoforul sunt pilduitoare pentru cetele mucenicilor din toate veacurile creștine: „Să nu cumva să mijlociți și să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu. Lăsați-mă să fiu măcinat de dinții fiarelor, ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos”.

Conștiința martirică are în miezul ei taina Crucii și a Învierii, pentru că cine iubește cu toată ființa sa pe Dumnezeu trece în plan secund toate cele ale lumii.

Înstrăinarea de lume apropie pe oameni de Dumnezeu și îi face „casnicii” Lui. De aceea, sfinții cuvioși, retrași din lume, trăiesc prin nevoință și rugăciune neîncetată bucuria cerească a dăruirii totale de sine. Ei au luat Crucea și urmează lui Hristos, „învățând să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”. Sau, în graiul filocalic al Sfântului Isaac Sirul: „Sufletul care iubește pe Dumnezeu și-a dobândit odihna în Dumnezeu și numai în El. Dezleagă mai întâi toată legătura ta cu cele dinafară și apoi vei putea să te legi cu inima de Dumnezeu. Căci legării de Dumnezeu îi premerge dezlegarea de lume”. Această lecție de simplitate dumnezeiască o auzim și noi de fiecare dată la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, Ocrotitorul Bucureștilor.

Căile Cuvioșilor Părinți sunt urcușuri în strălucirea negrăită a Duhului Sfânt, întâlniri cu Hristos Cel înviat, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Acolo sus, căile sfinților martiri și cele ale sfinților cuvioși se regăsesc întru slava Preasfintei Treimi. Aici, pe pământ, sărbătorile lor ne întăresc în credință și ne ajută să purtăm cu demnitate și speranță crucea vieții, ca pe un dar al lui Dumnezeu.