Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cuvânt din amvon: Lucrările satanice şi cheia alungării dracilor
▲ Dezlegări, din orice fel de lucrare a satanei, nu primim decât de la Mântuitorul, Unic şi Veşnic Tămăduitor, prin slujitorii rânduiţi canonic, în Biserica cea una ▲
De ce vorbim despre „dezlegări“? Deoarece tot mai frecvent, noi, preoţii, suntem solicitaţi să facem fel de fel de dezlegări, pentru creştinii care trăiesc sub teroarea unor lucrări satanice (ori au impresia, câteodată, că sunt satanice). În cele mai multe cazuri, suntem solicitaţi să facem aşa-numitele „dezlegări de cununii“, pentru tineri sau tinere care nu se pot căsători; altele în cazul unor copii care, din felurite pricini, au un comportament anormal, iar părinţii, îngrijoraţi, apelează la preot pentru „dezlegare“; altele solicitate de anumite femei, pentru soţii lor, care beau şi lipsesc de acasă, bănuindu-se că cineva i-a „legat“ etc. Toate aceste lucrări satanice (şi încă multe altele) sunt posibile, fiind îngăduite de Dumnezeu pentru încercarea credinţei noastre. Noi nu am şti ce-i binele, spre a-l preţui şi urma, dacă n-am avea cunoştinţă de prezenţa răului, sau - după cum se exprimă Sf. Nil Sinaitul - „Dacă n-ar exista satana, care ne ispiteşte şi ne strâmtorează, atunci nu s-ar vădi cine este plin de osârdie şi cine este lipsit de o bună sârguinţă sau leneş...“ Trebuie să fim conştienţi de pericolul permanent pe care-l prezintă diavolul pentru viaţa şi mântuirea noastră, după cum foarte limpede ne atenţionează Sf. Ap. Petru: „Potrivnicul nostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!“ (I Petru 5, 8). Fie că suntem doar încercaţi, fie că suntem vulnerabili, datorită unor păcate, simţim, cu toţii lucrarea satanei. A ignora această lucrare este ca şi cum ai fi expus unor epidemii, fără să iei măsurile ce se cuvin. De aceea, ori de câte ori vom simţi că vrăjmaşul diavol ne atacă, ne vom apăra cu Sf. Cruce, cu rugăciunile, cu faptele bune şi cu celelalte arme pe care Biserica ni le recomandă din belşug. „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!“, ne sfătuieşte Sf. Ap. Iacov (4, 7). Avva Pimen al „Patericului“ aseamănă pe diavoli cu muştele care dau târcoale oalei cu mâncare: „Când oala este pe foc, fierbinte, muştele nu se pot apropia, dar când focul este stins şi oala rece, muştele lucrează în voie. Aşa şi omul, numai dacă este rece în credinţă şi fapte bune poate fi atacat... Iar Sf. Ioan Gură de Aur vede în această împotrivire un neîncetat război: când ai pace cu Dumnezeu, eşti în război cu diavolul, iar când ai pace cu diavolul, eşti în război cu Dumnezeu!“ Atunci când nu reuşim singuri să ne războim cu diavolul (şi de cele mai multe ori se întâmplă aşa!) vom solicita ajutorul Bisericii, prin sfinţiţii ei slujitori. Mulţi apelează la aşa-numiţii vindecători, pentru care Dumnezeu este „un mare spirit al universului“, iar Iisus Hristos un „principiu“... Desigur, omul la necaz aleargă, dacă poate, chiar până la capătul pământului, însă de multe ori dă crezare cui nu trebuie. Trebuie să atragem atenţia că cele mai eficiente dezlegări, pentru orice fel de lucrare satanică, se găsesc în rânduiala Tainei Spovedaniei. Apelul la preotul-duhovnic, slujitor autentic al lui Hristos, este cheia alungării dracilor şi a răului provocat de ei: coşmaruri, depresii, certuri etc. Acest punct de vedere este susţinut nu numai de părinţii Bisericii, ci şi de oameni de ştiinţă creştini: medici, psihologi, scriitori ş.a. Din categoria scriitorilor, Dostoievski (1821-1881) ilustrează, bunăoară, într-un chip cu totul aparte atât lucrarea satanei, cât şi importanţa convorbirii cu duhovnicul, în romanul „Demonii“, în special în capitolul. „Spovedania lui Stavroghin“ (făcută în faţa episcopului Tihon). Stavroghin, un tânăr petersburghez destrăbălat, autor moral al sinuciderii prin spânzurare a copilei Marioşa, mărturiseşte că după moartea fetei „avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea“, că „uneori vedea sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocoritoare, care i se înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite“ şi că „acea fiinţă rea este mereu aceeaşi...“ Terorizat de lucrarea celui rău, Stavroghin exclamă exasperat: „Eu turbez!“ Astfel, după un dialog mai amănunţit, episcopul Tihon, văzând că are de-a face cu un posedat, îi recomandă un duhovnic îmbunătăţit, un pustnic: „Duceţi-vă la el, zice Tihon, supuneţi-vă autorităţii lui... Impuneţi-vă această pocăinţă şi graţie acestui sacrificiu veţi dobândi tot ce năzuiţi şi chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nici nu puteţi bănui ceea ce veţi obţine...“ Desigur, Tihon putea el însuşi să-l spovedească, să-i dea canon etc. Dar, smerit, văzând că este un caz greu, îl trimite la pustnicul-duhovnic pe care-l socotea mai aproape de Dumnezeu, pentru a nu risca nesupunerea şi nealungarea dracilor.