Cuvioasa Maria Egipteanca şi biserica de lângă spital

▲ Anume în simplitatea lucrurilor ajungi să cunoşti ceea ce confortul, grija pentru traiul zilnic şi uitarea de sine nu îţi permit să vezi ▲

În Bucureşti sunt mai mult de 300 de biserici, fiecare cu arhitectura, amplasamentul, preoţii şi credincioşii ei. Bisericile mari, stil catedrală, atrag privirile trecătorilor, sunt obiective turistice şi puncte de atracţie pentru îmbogăţiţii care se cunună sau botează şi de aceea le cunoaşte multă lume.

Am avut ocazia, de curând, să particip la o slujbă a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, oficiată într-o biserică mică, de lemn, situată în curtea spitalului Polizu din capitală, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului şi Sf. Ioan Rusul“. Preotul care slujeşte la această biserică, părintele Florin-Nicolae Gheorghe, a reuşit să transpună, prin invitarea mai multor preoţi şi cu ajutorul cântăreţilor, misterul şi solemnitatea slujbelor ortodoxe specifice Postului Mare. Am simţit ceva deosebit în acea bisericuţă în care cred că nu încap mai mult de 50 de persoane, mai ales că Liturghia a fost făcută seara, după o zi de ajunare. Deşi ispitele zilnice te fac să treci cu greu ziua fără a gândi sau face ceva rău, cu ajutorul Domnului, reuşeşti să ajungi la Liturghie, chiar dacă obosit şi încordat.

Ştim că Sfânta Maria Egipteanca, pe când era o tânără cu moravuri uşoare, a vrut să intre în biserica Învierii din Ierusalim, dar a fost oprită de Dumnezeu, după care a început să trăiască în nevoinţe pustniceşti. Sigur că bisericile mari sunt impresionante, prin însăşi construcţia lor, dar cred că bisericuţa amintită, din spatele unui spital, este în stare, prin smerenia şi cuminţenia ei, asemenea marii catedrale din Ierusalim, să întoarcă inimile celor împovăraţi de greutatea păcatului şi să-i îndrepte pe calea cea bună. Slujba din acea vineri seara a fost un exemplu de lucrare deosebită, cu râvnă pentru cele sfinte, a unui preot care are putere în cuvânt şi în privire. Soborul de preoţi şi diaconi, dar şi cântarea bizantină de la slujbă a demonstrat că, indiferent de spaţiu şi de mijloace, creştinul râvnitor poate zidi ceva măreţ, spre slava lui Dumnezeu, în rugăciune.

De fapt, din mărturia vieţii Cuvioasei Maria Egipteanca, vedem că desăvârşirea nu s-a atins într-un mediu confortabil şi aşezat, ci în pustiu, pădure, sub pământ, zăvorâre sau peşteri. Anume în simplitatea lucrurilor ajungi să cunoşti ceea ce confortul, grija pentru traiul zilnic şi uitarea de sine nu îţi permit să vezi. Pustia a însemnat nu numai iertarea păcatelor pentru Cuvioasa Maria, ci şi atingerea unei trepte de desăvârşire pe care nu o vedem la mulţi dintre vieţuitorii cu râvnă întru Domnul.

De aceea, eu asemăn biserica de lângă Polizu Cuvioasei Maria Egipteanca, văzută de Sfântul Zosima, care, deşi nu avea straie frumoase, nu era împodobită deosebit, „mergea“ fără să atingă pământul, fiind înălţată de viaţa ei plină de pocăinţă.