Cuviosul veghetor şi mult iubit din cetatea Bucureştilor (II)

Aducându-ne aminte de binefacerile sale către oamenii aflaţi în suferinţă, o importantă procesiune cu moaştele Sfântului Dimitrie are loc, în ultimii ani, înainte de sărbătoarea sa, împreună cu numeroşi ierarhi, preoţi, diaconi şi cu moaştele altor sfinţi, aduse mai ales din Grecia. Este acel drum sau pelerinaj numit Calea Sfinţilor, începând cu anul 2007, în zona centrală a Capitalei, înconjurând colina vechii Mitropolii a Ţării Româneşti, astăzi Colina bucuriei (Dealul Patriarhiei). După veche rânduială, sfintele moaşte sunt aşezate sub baldachinul din vecinătatea Catedralei Patriarhale, unde rămân spre închinare. Au rămas, uneori, pentru a fi venerate de credincioşi chiar cinci-şase zile, oferind tuturor posibilitatea întâlnirii cu sfinţii lui Dumnezeu.

Întâlnirea aceasta arată, într-un sens liturgic, comuniunea sfinţilor şi bucuria de a fi împreună aici pe pământ, aşa cum sunt în Ceruri în preajma Preasfintei Treimi. De aceea doresc să amintesc un fapt important, şi anume: în anul 1944, atunci când se încheia cel de-al doilea Război Mondial, moaştele Sfintei Parascheva au fost pentru câteva luni în apropierea Bucureştilor, la Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla, deşi inţial trebuia să ajungă la Mănăstirea Turnu din ţinutul Vâlcei. După ce au rămas aproape şapte luni la Mănăstirea Ciorogârla, în toamna anului 1944, înainte de a se întoarce la Iaşi, chiar în ziua pomenirii Sfântului Dimitrie cel Nou, la 27 octombrie, moaştele Sfintei Parascheva au fost aduse în Catedrala patriarhală, unde au rămas până la 13 noiembrie 1944, când s-au întors la Iaşi. În acea perioadă, Catedrala patriarhală a cunoscut, poate, cel mai mare pelerinaj din istoria sa, rămânând permanent deschisă, ziua şi noaptea, timp în care zeci de mii de oameni au venit pentru a venera atât moaştele Sfintei Parascheva, cât şi moaştele Cuviosului Dimitrie cel Nou.

Despre binefacerile Sfântului Dimitrie mărturisesc cei care au primit ajutor de la Dumnezeu prin rugăciunile şi mijlocirile sale. Mulţi oameni dau mărturie despre faptele minunate care se petrec sub ochii noştri, şi cărora de multe ori nu le acordăm importanţa cuvenită. Ele ne descoperă lucrarea lui Dumnezeu în vremea noastră şi în toate timpurile, dar ne arată că sfinţii sunt ajutătorii noştri, atunci când cerem cu evlavie şi credinţă multă mijlocirile lor.

Un fapt care dovedeşte că în decursul vremii Sfântul Dimitrie s-a legat în chip duhovnicesc de oamenii acestui ţinut aminteşte şi o minune petrecută în vremea Primului Război Mondial. Soldaţii bulgari au încercat atunci să fure racla care adăpostea moaştele Sfântului Dimitrie. Într-o noapte, într-un moment de neatenţie, soldaţii bulgari au intrat în catedrală, au furat moaştele sfântului şi au plecat spre ţara lor. Imediat au fost informate autorităţile şi la puţin timp au fost prinşi înainte de a trece podul în Bulgaria. Un fapt minunat s-a întâmplat atunci când peste grupul de soldaţi bulgari s-a lăsat o ceaţă, care i-a împiedicat să ajungă prea departe. Se aminteşte despre bucuria cu care sfintele moaşte au fost reprimite în catedrală de către locuitorii Cetăţii.

Cuviosul Dimitrie cel Nou este un ales al lui Dumnezeu, iar sfintele moaşte au fost aşezate spre închinare în Catedrala mitropolitană a Ungrovlahiei. Canonizarea Sfântului Cuvios Dimitrie s-a înfăptuit destul de târziu. Din anul 1517, când patriarhul Nifon a fost trecut în rândul sfinţilor, până în anul 1950, în Ţările Române n-au mai avut loc canonizări, deşi poporul român a plămădit în sânul său o mulţime de sfinţi. Canonizarea unor sfinţi români s-a petrecut în vremea patriarhului Justinian Marina, în anul 1950, iar festivităţile de generalizare a cultului sfinţilor în toate provinciile româneşti au avut loc cinci ani mai târziu. Importanţa acestei hotărâri a Sfântului Sinod din anii â50 a trăit-o Biserica în anii grei ai regimului comunist, iar cu ajutorul lor, Biserica a păstrat esenţialul în aceşti ani de prigoană, învăţătura de credinţă pentru fiii ei şi mai ales Euharistia, sfinţii ajutându-i pe oameni să treacă mai uşor prin încercările vremurilor tulburi.

Dacă privim cu atenţie viaţa, trăirea şi lucrarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, le putem defini aşa cum spunea un înţelept român din ultimii ani: frumuseţea şi simplitatea pierdute. Am putea vorbi şi noi despre discreţia, simplitatea şi sfinţenia care au rămas lucrătoare într-o perioadă foarte grea pentru Biserică şi ţară. Şi ar fi de ajuns să ne amintim că, în ultimii ani ai regimului comunist, Sfântul Dimitrie a fost umilit în mod evident, prin atitudinea autorităţilor comuniste.

La un moment dat, familia dictatorială şi cei din jurul ei n-au mai îngăduit ca sărbătoarea Sfântului Dimitrie să aibă loc pe Dealul Patriarhiei, deşi se ştie că în perioada respectivă hramul era mult restrâns. Întotdeauna Sfânta Liturghie se oficia în catedrală, credincioşii stăteau la rând la moaştele Sfântului care erau aşezate în pridvorul catedralei. Seara erau introduse în biserică, iar la o anumită oră nu li se mai permitea oamenilor să intre pentru închinare. În octombrie 1989, moaştele Sfântului Dimitrie au fost duse într-o biserică din apropiere, la Sfântul Nicolae-Vlădica, întrucât în clădirea de alături, azi Palatul Patriarhiei, avea loc şedinţa Marii Adunări Naţionale. Nu te poţi pune cu sfinţii, spune o vorbă înţeleaptă. Dacă unii au înţeles, Sfântul Dimitrie a arătat, la puţin timp, minunea şi schimbarea care s-au întâmplat şi la noi. Având în vedere toate aceste fapte minunate, este important ca fiii Bisericii care îl caută pe Domnul şi au nevoie de ajutorul sfinţilor să ceară întotdeauna mijlocirea Cuviosului Dimitrie, cel grabnic ajutător, smerit şi îndelung răbdător.

Sfântul Dimitrie a rămas în continuare acelaşi sfânt smerit, dar trebuie să amintim faptul că, zi de zi, multe persoane vin să îi ceară ajutorul, să îngenuncheze lângă moaştele lui, să aducă flori, să spună rugăciuni, iar unii credincioşi participă la slujbe în preajma moaştelor sale. Alţii vin doar în duminici şi sărbători, iar Sfântul Dimitrie nu uită pe nimeni. El duce rugăciunile acestora la Tronul Preasfintei Treimi, chiar dacă sunt făcute, uneori, departe de acest loc, pentru că rugăciunile sfinţilor sunt ca nişte cupe de aur pline cu tămâie care sunt duse înaintea tronului Mielului (Apocalipsa V, 8). Acesta este şi motivul pentru care avem atâta nevoie de ele.