Cuza și Eminescu, personalități în slujba României Mari

Anul centenar 2018 debutează cu zile importante în calendarul istoriei și culturii naționale. Am sărbătorit ieri Ziua Culturii Române, dar și pe a „românului desăvârșit” Mihai Eminescu, iar săptămâna viitoare vom comemora 159 de ani de la Unirea Principatelor, amintindu-ne negreșit de Alexandru Ioan Cuza. Încercând să legăm cele două momente însemnate, este necesar să spunem dintru început că iubirea de neam și țară a constituit liantul sfânt ce le-a legat pe cele două ilustre personalităţi care au împărțit, în viețuirea lor, a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Evenimentul de la 1859, când s-a temeluit România modernă, l-a găsit pe Eminescu june învățăcel la Cer­năuți. Însuflețit de patriotismul celebrului său dascăl Aron Pumnul, a trăit realizarea Unirii ca toți ceilalți bucovineni, cu emoții profunde, căci, odată cu marele act istoric, românii înstrăinați de atâta timp doreau revenirea acasă.

Anii grei de domnie, dar cu mărețe împliniri, ai lui Vodă Cuza au coincis cu formarea cărturărească a junelui Eminescu, dar și cu unele peregrinări prin Transilvania furată, întărindu-i acestuia convingerile naționale. Aparent indiferent la schimbările din țară, Eminescu va demonstra mai târziu, în zeci de articole și cronici cu caracter politic, istoric ori social-economic publicate în presa vremii, că domnia lui Cuza devenise un reper pentru el: pe lângă inerentele scăderi, specifice, de altfel, pământenei noastre exis­tențe, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost pătruns de un sincer patriotism, exprimat nu doar în cuvinte, ci îndeosebi în fapte cutezante, care au dus la propășirea materială și culturală a poporului.

Întâlnirea de la Döbling

Personalitatea emblematică a lui Cuza a devenit tot mai atrăgă­toare pentru tânărul botoșănean; după 1869, ca student la Viena, știind că suveranul său și-a început pribegia în 1866, izgonit de pe tron de monstruoasa Coaliție, a ținut în mod deosebit să-l întâlnească. Întrevederea s-a petrecut în memorabila zi de 1 ianuarie 1870. Un grup de studenți, în frunte cu Eminescu, l-a vizitat pe surghiunitul domn la vremelnica sa reședință din Döbling, în apropierea Vienei, pentru a-i adresa urările tradiționale de Anul Nou. Mișcat de gestul tinerilor intelectuali români din Universitatea vieneză, Cuza i-a primit cu multă bunăvoință. Se poate lesne imagina ce impresie puternică a lăsat asupra poetului personalitatea pribeagului suveran. Se pare că toată activitatea politică a studentului Eminescu de la Viena, dar și de după revenirea pe meleagurile natale, a fost însuflețită de istorica și tulburătoarea întâlnire cu Domnitorul Cuza. Peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza și-a început călătoria către veș­nicie la doar 53 de ani. La 29 mai, adus în patrie, a fost înmormântat la Ruginoasa, în prezența a peste 30.000 de români. Eminescu se găsea de un an la Berlin, continuându-și studiile și încercând să-și susțină doctoratul; probabil acesta a reprezentat unicul motiv pentru care nu s-a aflat în marea de oameni venită să-și salute, cu nesfârșită recunoștință, Domnitorul.

Articolele din „Federațiunea”

Ideile reformiste ale lui Cuza, nestinsul său dor de țară, de neamul ce l-a odrăslit, le vom regăsi la Eminescu chiar în articolele de debut în publicistică, apărute într-un ziar din Pesta, numit „Federațiunea”. În aprilie și mai 1870, studentul Eminescu a scris trei articole: Să facem un congres, În Unire e tăria și Echilibrul, lansând ideea organizării unui congres românesc prin care să se exprime solidaritatea cu celelalte nații asuprite ale imperiului, criticând cu fermitate bazele consti­tuționale ale statului austro-ungar. Vă închipuiți că repercusiunile temerarelor idei nu s-au lăsat prea mult așteptate: autoritățile imperiale i-au intentat proces, acuzându-l de destabilizare și instigare la rebeliune. De altfel, implicarea sa ulterioară în organizarea serbării de la Putna din 1871, dar și în celelalte acțiuni patriotice, trebuie înţeleasă în aceeaşi cheie: o continuare a luptei poetului pentru unitatea națio­nală, pecetluită departe de ţară, la Viena, în însuflețitoarea întrevedere cu Alexandru Ioan Cuza.

Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înși­ruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționan­tele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Totuși, ca să vă determinăm să recurgeți la acest gest patriotic, cade-se să expunem aici măcar câteva repere.

Eminescu îl așeza pe Cuza între marii voievozi români

Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Cunoscându-l personal și auzind din gura lui nețărmurita-i dragoste faţă de neam şi ţară, în numeroase articole, Eminescu critică dur pe cei care au complotat la detronarea domnului pământean, cu precădere cadrele militare, demonstrând cu solide argumente juridice că trădarea lor a însemnat o adevărată crimă împotriva românismului.

În alte articole, autorul detaliază condițiile istorice și politice ale alegerii lui Cuza, insistând pe uriașele realizări înfăptuite într-un timp extrem de scurt, care au constituit premisele fundamentale ale dezvoltării statului modern.

Cu un pătrunzător simț al onestității, jurnalistul Eminescu critică unele decizii sau politici cuziste, aplicate nu din rea- voință, ci poate din pripă, sub presiunea, se pare, a unor conjuncturi externe și interne.

Concluzionând, ori de câte ori i s-a dat șansa de a le oferi cititorilor săi exemple demne de urmat, pe lângă marii voievozi care au luptat cu sabia în mâini, iar din piepturi și-au făcut platoșă neînfricată spre apărarea gliei străbune, publicistul Eminescu nu uita să amintească de domnitorul Cuza, model de dăruire în slujba României și a românismului.