Cybercultura - o ipostază a unicităţii sau diversităţii spirituale?

Cyberspaţiul este un „produs“ al interconectivităţii tuturor ordinatoarelor care există acum pe mapamond, având proprietatea extensivităţii, a branşării imediate a noilor veniţi. Cybercultura, în calitate de conţinut al acestui spaţiu, este o nouă realitate antropologică formată din totalitatea acestor schimburi, dar şi a tehnicilor adiacente, a reprezentărilor, valorilor, manierelor de a activa sau de a fi în legătură cu acest mediu valoric. Departe de a fi o subcultură (de pildă, a fanilor computerelor şi reţelelor), cybercultura exprimă o mutaţie majoră a esenţei înseşi a culturii, pentru că aceasta instaurează o nouă faţetă a Universalului şi Universalităţii.

Interculturalitatea constituie o evoluţie a formelor spirituale spre noi sinteze, aglutinări, complementarizări. Ea rezultă ca urmare a contactelor multiple dintre purtătorii unor culturi şi vine cu o dinamică nu lipsită de interogaţii sau efecte mai puţin dorite. Comunicarea culturală dobândeşte astăzi noi trăsături: raţionalizare şi internaţionalizare. Actul de a comunica a devenit o preocupare ce este gestionată cu multă acribie. Uneori, maniera de comunicare interesează mai mult decât conţinutul care se comunică. Totodată, răspândirea simbolurilor culturale s-a mondializat, prin unificarea codurilor formale, cromatice, sonore, lingvistice, sociale, culturale, simbolice la scară planetară. Această tentă de masificare asigură, dincolo de pericolele inerente, şi o joncţiune culturală care poate facilita o mai bună comunicare şi înţelegere între mase de oameni cu tradiţii culturale diferite sau contrastante. Era informatică şi generalizarea inteligenţei artificiale au ca finalitate reformarea canalelor de transmisie culturală (atât calitativ, cât şi cantitativ) în perspectiva asigurării unui liant comun, care să garanteze o aliniere la aceleaşi standarde valorice. Rămâne însă ca înzestrarea cu sens a aceloraşi simboluri culturale să asigure diferenţierile necesare şi fireşti dintre persoane şi indivizi. Altfel, dacă toţi ar înţelege la fel obiectele culturale, s-ar ajunge la nivelări şi omogenizări deosebit de periculoase. Idealul în materie de cultură este nu de apropiere şi nivelare absolută, de ştergere a diferenţelor, ci de creare a unor punţi de legătură spirituale care vor fi frecventate sau exploatate, parţial şi temporar, în funcţie de cerinţe grupale sau disponibilităţi individuale.

Analizând cele două tendinţe de evoluţie (pe linia pluralizării culturale şi a expansiunii expresiilor cyberculturii), ajungem la concluzia că ele se stimulează reciproc, prin interdependenţele subsecvente şi potenţarea unei tendinţe prin cealaltă. Interculturalizarea şi digitalizarea culturală sunt două presiuni ale toposului actual care nu mai pot fi desconsiderate.

Prin substratul tehnic pe care cybercultura îl presupune (reţele şi programe informatice), se asigură o unificare de ordin tehnic ce induce uniformitate la nivelul tuturor utilizatorilor, indiferent de etnia, cultura, limba, spiritualitatea pe care o poartă fiecare. Nu este mai puţin adevărat, că nu toţi oamenii alunecă în această capcană, „analfabetismul informatic“ protejându-i, într-un fel, de o astfel de disoluţie spirituală. În plus, tipul de gândire şi de logică indus de constructele informatice (bazat pe algoritmizare) conduce la o generalizare a raţionalităţii deductive, mai opacă la diferenţierea şi polivalenţa raţionalităţii inductive, apropiată de concreteţea realului şi particularisme de tot felul.

Datorită noilor oportunităţi tehnice, contactul cultural se redefineşte prin imediatitatea şi uşurinţa realizării lui; dacă altă dată, distanţele, timpul, eforturile se constituiau în determinante ale difuziunii culturale, astăzi aceste condiţionări nu mai funcţionează sau au importanţă foarte scăzută (în principiu, fiecare cetăţean al lumii ar trebui să aibă acces la un calculator). Deschiderea funciară a noului spaţiu cultural (fiecare intră sau iese când vrea, depozitează ce doreşte etc.) constituie o ocazie de cumulare diferenţiată a unui spaţiu simbolic ce devine un bun comun pentru toţi; chiar dacă este divers, acest spaţiu se constituie într-un referenţial autotelic, auto-reproductându-se la infinit.

Reconvertirea culturii mai vechi în una digitală obligă la unificări şi ralieri la topici discursive (cuvânt, imagine, gesticulaţii de manevrare) comune; digitalizarea (adică, traducerea expresiilor vechi în expresii noi, precum reconvertirea cărţii reale în una digitală) este purtătoare de universalizare discursivă şi procesuală, făcându-ne pe toţi să aderăm la modalităţi expresive comune. Anumite expresii ale cyberculturii se pot asocia „metaculturii“, adică a acelor universaluri spirituale valabile pentru toată omenirea (modalităţi de vizare a lucrurilor, recurgerea la un limbaj discursiv, operarea cu aceleaşi inferenţe logice, recurgerea la structuri argumentative similare).

Coparticiparea la clădirea unui spaţiu simbolic comun creează sentimentul unei solidarităţi umane, al împărtăşirii unei experienţe personale, al bucuriei afilierii la un proiect comun; solidarizarea simbolică poate fi preambulul unei solidarizări concrete, efective - fundament pentru o lume mai bună.