Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Dă-i drumul, fiindcă strigă după noi!
Nu-i prima dată când Apostolii ne dau senzaţia că se ruşinează de reacţiile Mântuitorului. Erau în ţinutul Tirului şi al Sidonului şi ştiau că trebuie să păstreze calmul populaţiei pentru a fi auziţi. Modul în care Hristos tratează cererea femeii cananeence, neluând seama la ea, putea naşte o reacţie a celor din popor, marcaţi desigur că nişte iudei propovăduiau o lege nouă prin teritoriile lor. Orgoliile se puteau asmuţi. Insistenţa femeii, parte a credinţei sale, vindecă de necredinţă pe Apostoli. Domnul, vindecându-i fata, pune ca fundament gestului Său dumnezeiesc marea credinţă a femeii (Matei 15.28). Şi-i vindecă de „jenă pastorală“ pe Apostoli. Oricum, întregul efort misionar la care-i supune Mântuitorul e o topitoare a ifoselor lor bărbăteşti, a îngâmfărilor de castă şi neam. Este limpede că Mântuitorul ştia care anume dintre calităţile unui om sunt valabile în construirea unei slujiri în Numele Său. Şi că pentru a fi pe mai departe ucenicii Săi, ei au nevoie să înţeleagă că nu este suficientă credinţa, cât „marea credinţă“, adăugarea încrederii ca om la credinţa pe care Dumnezeu ţi-o pune în inimă ca dar ceresc.
Suntem martorii unei lumi care se bazează pe tupeu. Şi unii cred că tupeul, cu ifosele sale răsuflate şi mediocre, poate înlocui insistenţa smerită şi motivată. Femeia cananeeancă nu cere ceva pentru sine, ci pentru fiica ei. Din această smerire de dragul copilei sale, Domnul îi înţelege sufletul, pentru că-i simte iubirea. Va face aceasta cu tatăl care cere vindecare lunatecului, cu mai-marele Sinagogii din Capernaum, Iair, va face aceasta cu văduva din Nain, va face aceasta când se zărea Golgota, în Betania, cu Marta şi Maria, fericitele surori ale celui înviat înainte de Înviere. Semn că nu simpla mărturisire de credinţă mişcă pe Dumnezeu în lucrarea Sa de partea omului, ci iubirea care o intuieşte în miezul credinţei, care măreşte ceresc valoarea credinţei. E o lecţie bună pentru cei care socotesc că doar rostirea cu tupeu a unor adevăruri de credinţă, inalienabile de altfel, e suficientă pentru a naşte în inima celuilalt credinţă iubitoare. Care cred, dar nu iubesc pe cel pentru care cer să creadă, socotind că a rosti e suficient. Hristos Domnul cere, e lesne de înţeles, mult mai mult.
Suntem chemaţi mereu, ca oameni ai credinţei ortodoxe, să dăm mărturie dragostea noastră. O dragoste lucrătoare în credinţă, adică exigentă, care cere examinări continue de conţinut. Domnul ne îndeamnă la aceasta, examinând rezistenţa femeii: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei“ (Matei 15.26). Răspunsul lui este unul tipic oricărui fariseu şi, din nefericire, îl mai auzim perorat chiar după Învierea Lui. Insistenţa femeii este dublată de inteligenţă. Răspunsul ei ne ruşinează şi pe noi care, deseori, în situaţia ei, ne oţărâm şi-L scoatem vinovat pe Dumnezeu de necazul pentru care-i facem metanie. Dacă răspunsul Lui nu vine grabnic, ieşim din iubire şi inteligenţă, ne ruşinăm că am putut crede în unul ca El. Privim jenaţi cum harul Lui trece pe lângă noi şi nu-L mai recunoaştem nici când lucrează în celălalt. E sentimentul pe care-l ai atunci când se externează, zâmbind şi sănătoşi, copiii din spitalul unde pruncul tău încă se zbate între viaţă şi moarte, coridorul acela imposibil unde rabzi mai bine durerea decât bucuria celuilalt. Tainei acesteia, a credinţei răbdătoare în iubire, ne cheamă Hristos Domnul să-i fim martori. A smeritei interpelări a credinţei lui Dumnezeu în noi. Întrebăm de fapt, cu toate cananeencele şi taţii, şi mamele lumii: „Doamne, mai ai încredere în noi şi de data asta să crezi că noi credem?“ Greu examen la care supunem mereu pe Hristos Domnul.
Răspunsul Domnului la cererea femeii ţine în el o cheie pastorală de marcă dumnezeiască. Încurajarea pe calea virtuţilor. Le e greu credincioşilor noştri să treacă peste multe momente din viaţă, unele fericite chiar, pentru că am distrus în exerciţiul nostru pastoral încurajarea, sprijinul neprecupeţit. Mai lesne ne este a exclude de la Împărtăşire decât a primi, mai uşor a moraliza decât a face morală şi alte asemenea. Şi aceasta pentru că ne e mai uşor a da răspuns de fariseu grijilor oamenilor decât să asumăm răspunderi în Hristos, din drag de oameni. Este limpede aşadar că înainte de a se adresa păstoriţilor Bisericii, Evanghelia aceasta se adresează păstorilor, celor care nu au a se ruşina de metodele lui Hristos de a străbate lumea, care n-au de ce să rămână plafonaţi în credinţă, ci sunt mereu chemaţi să crească în inteligenţa credinţei „celei mari“. Răspunzătoare pentru vindecări şi iubitoare în încercări. De-acum putem spune, în Hristos, când străbătând drumurile noastre întâlnim părinţi şi copii dispuşi să ceară vindecare pentru cei care-i iubesc: Strigând după noi, ştim că după Tine strigă Doamne, miluieşte-ne!