„Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele“

Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună, patimile sunt ca un vârtej. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.

Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.

Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezolvăm odată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească fericirea.

Domnul Hristos spune să-i iubim pe vrăjmaşii noştri ca să fim fiii Tatălui nostru. Şi ce spune despre Tatăl nostru? Că El trimite soarele peste cei buni şi peste cei răi, că El trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5, 45).

Dacă vrem să fim ca Tatăl din ceruri, trebuie să trimitem şi noi puterea iubitoare, câtă o avem, peste tot, şi să ne facem probleme când nu putem cuprinde pe cineva în suflet, ci-l ţinem la distanţă, îl ţinem afară şi-l împingem încă şi mai departe. Trebuie să ne facem probleme că dacă facem lucruri de felul acesta, nu semănăm cu Tatăl Cel din ceruri, Cel bun cu cei nemulţumitori şi răi, Cel gata să împlinească lipsurile, Cel gata să ne ridice peste noi înşine.